Ofer Jurnal de sarcina, plus CD-Talisman, din pacate mie nu-mi mai
este de folos deocamdata si m-am decis sa-l donez. Are scris pe prima
pagina numele persoanei care mi l-a oferit-dar o sa-l sterg cu pasta
corectoare, in rest este necompletat si in stare foarte buna.
Needitat, de pe Freecycle Bucuresti.
Mi-a adus aminte de celebra poveste in 6 cuvinte a lui Hemingway: „For sale: baby shoes, never worn.”
Nonfictiune vs. Fictiune
Prin prezenta, subscriu la urmatoarea intelepciune: intelegi mai multe despre tara natala din drumul de intoarcere, decat din timpul petrecut in afara ei.
Cel mai recent astfel de drum, care a pus punct si virgula unui periplu de 2 saptamani prin Europa: Londra, aeroportul Luton, cu destinatia Bucuresti, Baneasa.
Luton, desi e la mai mult de o ora distanta de oras si are ca si clienti tot companii low cost, arata ca un aeroport – spre deosebire de omologul Baneasa, care emana un parfum strident de statie interoraseneasca de maxi-taxi. O regula pe care lutonezii o impun cu strictete, ingrosata de repetate anunturi la difuzoare, e limita de un bagaj de mana per persoana. Un singur bagaj de mana! Deci nu un bagaj si o posetuta sau o servieta sau o geanta de laptop. Motiv de usoara anxietate pentru subsemnata, posesoare de geanta sport hartanita plus poseta de lady, incapatoare. Mai ales dupa ce un domn conational care nu trecuse proba ne-a spus dezcumpanit (si cuprins de fiorul solidaritatii nationale) cum nemernicii l-au redirectionat spre check-in, intru depunerea bagajului la cala. Acum, respectivul domn tinea in mana o butelca de sampon (sau apa de gura?), care depasea cu mult litrajul permis, oricat ar fi impachetat-o in punga de plastic transparenta si resigilabila; hiba sarsanalelor lui era mult mai complexa. Am indesat poseta in geanta sport hartanita, l-am lasat pe om bombanind langa plasa lui de rafie si am trecut fara piuit prin punctul de control. O ora de intarziere mai tarziu – petrecuta stand la coada, ca nu cumva sa se ocupe Locurile Bune -, am purces intru imbarcare.
In avion, ca-n avion. Scaunele au fost pe rand ocupate de pasageri, iar compartimentele atent selectionate au fost indopate cu bagaje. O sa-l crut pe domnul care si-a proptit ditamai geanta in brate, dupa ce a inteles ca-i va fi imposibil s-o muleze pe dimensiunile compartimentelor mai sus mentionate. Vedeta zborului* a fost un alt domn, asezat pe randul paralel de scaune. Un individ ca o pata gri in peisaj, pe care nu l-ai putea descrie nici dupa ce-a sarit din masina la semafor ca sa-ti arda una. Nu i-am uitat insa trasaturile sapate parca in pielea pamantie si aerul de „m-a pus dracu’, dom’le, sa renunt la biletul first class si sa zbor cu bovinele astea”. Nici cum i s-au strapezit colturile gurii cand a vazut inaintand pe culoar un tanar (student probabil), care se muncea cu o cutie de violoncel (sau contrabas), umflata si amenintatoare ca burta unei cucoane supraponderale cu probleme de digestie. Printre buzele subtiri a suierat un: „Dom’le, da’ chiar nu putea sa-l puna la cala?”.
Am decolat, cu uriasul instrument muzical asezat pe un scaun numai al lui (apropo, cum se cumpara oare biletul pentru un violoncel/contrabas?), tanarul student asezat alaturi si domnul indignat langa. Apoi au inceput manelele. Tare. De undeva din spate. In tramvai le suport, mi-am zis, cu mustarul grav sarit. In metrou le suport. In troleu le suport. Pana si in baie le suport, cand fac bairam vecinii. Dar in avion?! Aici, ajutata de autoritatea domnisoarelor in roz, voi izbandi. Am inceput sa ma foiesc in scaun, cautand cu privirea o stewardesa cu drum spre mine. Stateau cuminti la capatul avionului si pareau de nestingherit. M-am uitat pe panoul de comanda: aer, lumina si un desen care trebuie ca apeleaza un insotitor de zbor. Am ezitat, butonul era atat de plat incat dadea impresia unui element de decor. Am apasat. Mi-am pregatit si replica – sa nu par o cucoana mofturoasa, cu ifose de first class, dar totusi sa rezolv tiuitoarea problema. O sa strecor o dara de umor, dar voi fi ferma.
Cum toate stewardesele pe care le auzisem pana atunci erau romance, am ajuns la ceva de genul: cred ca undeva in spate e un domn care si-a asumat rolul de responsabil cu coloana sonora.
„Nu va suparati, cred ca…”
„I’m sorry”, mi-a raspuns domnisoara zambitoare. „I don’t speak Romanian.”
„Uhm, there’s a gentleman in the back…”
„Oh, the music’s too loud?”
Aham.
*Respectivul a reusit mai tarziu sa spulbere toate miturile legate de debarcarea prematura. Si-a desfacut centura, clac!, in clipa in care rotile au atins asfaltul peticit din Banesa. S-a ridicat de pe scaun, a deschis nonsalant compartimentul de deasupra-i si si-a scos, imperturbabil, bagajul. Avionul inca rula pe pista. Si-a luat haina pe el, si-a pus geanta pe umar si a luat-o spre iesire. Avionul inca nu se oprise.
L: Mitz? Acasa sau la munca?
C: Da. Bere?
Comentariu social argumentat, ironie asumata, cultura populara (tot nu stiu daca e un termen bun pentru pop culture), manifestare sub orice forma, dar cu un continut si reactii verificabile, umor de calitate (cel care are ca miez idei serioase, duse intr-o zona strigatoare la cer de amuzanta) – imi pare rau, n-avem.
Cea mai recenta descoperire care m-a facut sa simt acest mare minus, Stuffwhitepeoplelike. E un blog creat acum vreo doua luni de Christian Lander, 29, un copywriter de online din L.A. De cand a aparut, a adunat peste 5 milioane jumate de vizite – si daca ma mai gandesc mult, va trebui sa actualizez cifra catre de 6 milioane.
„I’m writing about the white people who think they’re absolutely unique and individual, I’m calling them out and poking fun of myself. The things I post are all the things I like too!”, spune el intr-un interviu pentru LA Times. A scris deja despre sticle de apa, ironie, Sarah Silverman, NPR, reciclare, cafea, sandvisuri scumpe. Fiecare post e urmat de sute de comentarii, chiar mai savuroase decat obiectul lor.
Pentru ca Lander face acel soi de umor de care vorbeam la inceput. Se joaca cu corzi mai sensibile ca pielea bebelusilor, iar oamenii o iau razna: se identifica si sunt capabili sa rada de ei insisi, se identifica dar nu pricep ironia si se simt lezati, sau jubileaza ca au gasit ceva care nu li se potriveste (aha, sunt alb dar nu m-ai nimerit. Sunt in continuare un special!)
Jocul asta de-a catalogarea-generalizarea-stampilarea- discriminarea poate spune multe. Asteptam provincia. Sau o chemam la joaca.
ŞOSÉTĂ, şosete, s.f. Ciorap scurt, care acoperă piciorul până deasupra gleznei. – Din fr. chaussette.
Pe aceasta cale academica, va prezint Triseta: oricare membra a unui grup de trei sosete, folosita ca rezerva atunci cand una dintre celelalte doua evadeaza, sau este mancata de masina de spalat, sau se toceste fatal in calcai, sau este patata cu ciocolata, sau se picura inalbitor pe ea, sau ti-o ia mama sa stearga cainele pe labute.
Trisetele, throx pe numele lor de bastina, au fost inventate de Edwin Heaven, un american creator de felurite treburi. Motivele sa il adoram in grup sunt – cred sper – evidente.
Aseara, stateam cu jumatatea mea mai buna la un semafor pe Plevnei, asteptand sa traversam spre statia RATB. M-am uitat la semafor – si m-am uitat in sus. Stateam pe sosea, el statea pe bordura si era asa de mult mai inalt si mai era si semaforul ala asa de sus. M-am simtit mica.
1.77 m = 177 cm = un metru saptezecisisapte de centimetri. Atat masor in inaltime – cu un +/- de 5 mm.
Cand eram micamica, ma masura Bunicu. Desculta, cu calcaiele inghesuite, ma aliniam la tocul usii de la bucatarie, incordata ca lemnul de care imi lipeam spatele. Tineam la acuratetea masuratorii. Cu un liniar de lemn, forma o perpendiculara intre crestet si verticala scalei improvizate. Desena o liniuta cu creionul pe vopseaua alb-galbuie si scria langa explicatiile. Lavi, aprilie ’91. Apoi se lipea si el cu spatele de tocul usii, eu ma cocotam pe scaunul de langa usa si repetam procedeul. Tot la cateva luni mai adaugam cate doua liniute. S-au adunat pana s-a facut tocul ca o zebra – Bunicu stergea foarte rar liniutele, intotdeauna doar pe cele de mai jos, care nu mai erau de actualitate.
Masuratorile de la gradinita si de la scoala erau anuntate cu cateva zile inainte – zile de teribila neliniste -, se intamplau in cabinete medicale cu pereti albi, mirosind a spirt si a ce mai e in mirosul cabinetelor medicale si erau coordonate de asistente. Tin minte acele utilaje cu dubla functie, cantar plus scala de masurat inaltimea: din metal, alb-verzui-albastrui, reci. Ma faceau sa rosesc si sa-mi transpire palmele.
Am fost intotdeauna mai inalta decat media. Nu numai ca eram inalta, dar eram si durdulie-rotunjoara-bucalata. Mai erau si alte fete durdulii-rotunjoare-bucalate, dar ele erau micute si dragute. Eu eram un animal.
Nu-mi gaseam incaltari. Am suferit toata copilaria de un numar la picior imposibil pentru colectiile de pantofi potriviti varstei mele (mama a exclus varianta tocuri pana prin liceu, cand am exclus-o eu, pe motive de inaltime). Imi era aproape la fel de groaza de mersul la cumparaturi de pantofi ca de masuratorile anuale. Ajungeam intotdeauna sa plec cu perechea din coada preferintelor, papuceii cei draguti ramanand pe raft pentru fetele care se incadrau in standarde.
Trec peste glumele din categoria „spune-ne si noua cum e vremea acolo sus” – le-am auzit pentru scurt timp, in clasa a 9-a, cand mi-am luat tractoare. A fost o incercare mizerabil de esuata de a invinge inaltimile cu o lovitura de dizgratie ce inca cere sa fie uitata. Ma gandeam ca asa o sa fiu foarte inalta, dar din cauza papucilor. Adica, daca e foarte foarte evident, nu va mai observa nimeni (nu am gasit inca alta explicatie pentru acea achizitie).
Inaltimea a fost, in afara de filtru pentru incaltaminte, filtru pentru parteneri de tinut de mana si sarutat pe sub stele. Degeaba vorbeam cu orele si cautam animalute in nori sau floricele de porumb, acei centimetri departare de la sol contau prea mult. N-o sa uit niciodata cand o prietena a incercat sa ma convinga ca nu ar trebui sa renunt la ideea unei relatii cu un tip pentru ca, „ioi, e asa de inaaaaalt!”
Acum, ma mai ciocnesc cu inaltimea cand mi se vede buricul si trebuie sa explic ca nu tine de vreo optiune stilistica, ci de penuria de bluze suficient de lungi (pseudo-rochitele purtate cu blugi se exclud; daca ar trebuie sa fie purtate cu blugi, li s-ar zice bluze). Dar rar sunt realmente inalta. Se mai intampla cand sunt inconjurata de oameni, intr-o situatie care ma face sa ma simt inconfortabil. Nu mai e vorba de pantofi sau baieti sau cabinete medicale, dar tot e cel mai puternic semnal ca nu mi-e bine.
In rest, ma bucur de beneficiile lui 177 – imbratisari bogate cu oameni mai putin dotati pe verticala si imbratisari bogate cu cei cu un cap mai inalti.
Una dintre imbratisarile bogate ii revine lui raoul, pentru ca mi-a amintit de tocul usii de la bucatarie, care nu mai e brazdat cu liniute si e, acum, doar alb-galbui.
Nominalizat in acest an la patru Oscaruri, „Juno“ trage dupa sine si coloana sonora, o combinatie selecta de muzica indie si evergreenuri. Ajuns in topul „Billboard“ cu 64.000 de exemplare vindute saptamina trecuta in SUA, soundtrackul rezoneaza cu drama personajului principal, o fata de 16 ani ce ramine gravida si cauta o familie care sa-i infieze progenitura.
Combinatia reusita dintre sunetele underground si atmosfera filmului n-a scapat criticii. „Sint un fan al muzicii heavy metal si desi nu e nimic heavy pe coloana sonora, filmul m-a cucerit, iar cintecele se potrivesc ca o manusa personajelor“, apreciaza criticul Christopher Beaumont pe bolgcritics.org. Pe album cinta, printre altii, Kimya Dawson, Sonic Youth, Belle and Sebastian sau Moldy Peaches, dar pot fi auziti si glam rockerii de la Mott the Hoople (foto), cu hitul „All the Young Dudes“, sau Buddy Holly, cu nostalgicul „Dearest“. Contactata de MTV, Dowsen a spus ca se bucura pentru succesul soundrackului, dar ca nu obisnuieste sa urmareasca topurile. „Nu vreau sa devin o cintareata de succes. Ma multumesc sa-mi compun muzica si sa concertez“, a declarat chitarista indie. (V.P.)
Ce ne invata aceasta piesa jurnalistica e ca muzica indie nu e evergreen si nu e heavy metal, desi i-a placut unui critic citat de pe bolgcritics.org, un bolg pe care, al naibii, nu am reusit sa-l accesez. Kimya Dawson, Sonic Youth si Moldy Peaches nu sunt glam rockeri ca Mott the Hoople, nu sunt nici Buddy Holly, care au un cantec nostalgic. Si MTV a contactat-o pe Dowsen, care se bucura de succesul soundtrackului, probabil pentru ca numele ii seamana izbitor cu cel al formatiei (cred) Kimya Dawson – aceea care canta printre altii pe album.
fueled by: Mott the Hoople – All the young dudes
Trei fete la o masa de mancatorie, in pasajul Villacrosse, Bucuresti. Seara de mijloc de saptamana nedansanta, dar cu ciorbe de fasole, ceapa si vin rosu la carafa.
„Eu nu inteleg treaba asta cu blogurile”, spune la un moment dat una dintre fete (roscata, ca eram in formatie de desene animate. Blonda si bruneta au blog dar il neglijeaza) si continua, intrebandu-ne ce intamplare ar trebui/merita sa fie impartasita cu toata lumea, „si cine ar fi interesat sa citeasca.”
Cuvintele ei cu iz de ceapa rosie au cazut, zdrang, pe fata de masa. In afara de „ah, stai linistita, nu stii pe cati ii intereseaza”, nu s-a mai auzit decat clinchetul lingurilor in strachini. Asta pentru urmatoarele 8 secunde, dupa care am schimbat definitiv subiectul.
powered by: death cab for cutie – crooked teeth
constat ca de cand „lansez la liber” si lucrez de acasa, petrec mult mai mult timp facand ceva si mult mai putin facandu-ma ca fac ceva (da, si cand esti singur si nu te urmareste nimeni, simti nevoia sa te faci ca faci ceva). nu mai e loc de palavre pe mess, surfatul de-a lela pe net e acum un exercitiu de stangacie, pauzele frecvente de pipi sunt secatuite de farmec.
cei care se bucura de procrastinarea in mediu corporatist, imi arunca zilnic – ca unui caine care cerseste o bucata de tort de ciocolata – ciozvarte din descoperirile lor extracuriculare. lor le multumesc, pentru ca fara ei nu as fi aflat (azi, par egzample) de:
– poate fi spânzurat de la balcon în loc de steag pe 1 decembrie, că e mai neaoş decât pâinea cu sare şi dacia cu zar la oglinda retrovizoare la un loc
– poate fi făcut sul şi introdus în cizma persoanei iubite în seara de 6 decembrie (încape şi cu nuieluşă)
– poate fi arma perfectă pentru tranchilizarea porcului, înainte de mazilire
– …sau îi poate fi oferit (porcului) ca ultimă delectare lumească
– poate fi folosit ca planşă pentru tăiat turtă dulce
– poate fi pus sub stativul bradului, pentru un plus de stabilitate
– poate fi tăiat fâşii-fâşii şi folosit în loc de beteală (modelele sunt superbe! mulţumim, ray)
– poate fi citit – în timp ce persoana iubită spânzură steagul, goneşte după cadouri, linşează porcul, coace turtă dulce, montează bradul, împodobeşte bradul
* în rolurile principale: dragoş bucur este dragoş bucur este dragoş bucur, igu este latrecut, nana, luca, răzvan şi cosmina sunt copiii revoluţiei, moş crăciun este andrei gheorghe şi mulţi alţii sunt multe altele
powered by: the strokes – the end has no end
when shoe lovers go wild 