de pe terasa deBufeu. aia din curte de la arte

Dupa cum anuntasem la un moment dat, razboirea surda dar crancena cu anumiti deservitori ai publicului insetat a declansat programul de terase-scouting 2007. Una dintre cele de verificat, de care auzisem din mai multe surse, terasa din curte la arte. Ieri.

Acum, nu stiu altii ce stiu, dar eu una nu stiam exact cate curti pot insemna “curtea de la arte”. Asa ca am luat-o la rost pe cea de pe grivita-flanc cu caminele moxa, pe care, dat fiind ca o stiu ca in palma de pe vremea studentiei, imi era greu sa o cred degraba dozatoare de bere. Si bine am intuit, ca nu era nicio terasa acolo. Ah, era in schimb abandonat – cred, era singur – scheletul de sticla al unui nene, cam cat trebuie sa fi fost greuceanu de mare. Pe care vreau sa il fotografiez negresit.

Asaa, din curtea unu de la arte am fost indrumati spre curtea doi de la arte, respectiv la sculptura. Langa liceul de muzica, pe Dacia. In curtea doi, alt greucean – de data asta de ghips – cu o mina maniata foc, domina imprejurimile pline de buruieni. In fundul curtii, un ansamblu alcatuit din doua placi mari de metal paralele, cu o silueta umana decupata pe mijlocul fiecareia si un tip care facea dus inauntru. Care tip care facea dus se conversa cu alti studenti, probabil, care il priveau cu berea in mana din umbra unui foisor. Nu, nu era foisorul terasa. Dar ne-au zis incotro sa o luam mai departe.

Am gasit-o bine-mersi, langa biserica de la intersectia Grivita cu Dacia si inca o straduta care prefera sa isi pastreze anonimatul, pe care straduta se si afla locatia cu pricina, parte sala de expozitii, parte sali de cursuri, parte curte. In cea cu expozitiile mai fusesem, nu stiam insa de partea de facultate de arte si deci de curtea aferenta. In care, da!, era si terasa.

Vita de vie verde cu semne de roade de o bogatie medie, mesele de lemn albastre, scaune comode, tip regizor, muzica uuhhh, muzica numai buna de molesit la racorica in miezul orasului. jazzy-funky-sweet. De retinut racoarea si muzica. Cu urechile ciulite de emotie – mi se mai intampla cand simt ca e posibil sa fi descoperit o locatie doldora de potential – mergem la bar.

Cam pe aici se rasufla treaba, pentru ca din pacate pe respectiva terasa, careia cred ca ii zice deBufet – conform unei placi de lemn atarnate pe gardul de la intrare, desi mai era una pe care scria hamsterdam peste o pisica burtoasa si paroasa, dar aceea cred ca avea doar scop estetic – se serveste un singur neam de bere.

Nimic neobisnuit, rare sunt deja locantele unde ai de ales intre beri produse sub acoperisuri rivale. La deBufet exclusivitatea este detinuta de Alutus, izvorata taman din Ramnicu Valcea.

Din vasta gamă de beri produse de Alutus, a trebuit să alegem intre Hofbrau calda si Alutus hipoglucidica rece. Desi hipoglucidica mi-a sunat mult prea sanatos – berea inspira suficienta sanatate si fara sa aiba cuvinte din 13 litere pe eticheta – am ales-o, in favoarea celei calde.

Castigatoare la comanda, licoarea a mai atins un record greu de surclasat. Sper. Dupa a doua gura, bauta deja cu sila gratie gustului semi-lipsa full-infect, am inceput sa ragaim (pardon!) ca in povesti. Povestile cu broscoi oracaind pe frunze de nufar, in ritmuri de trezeau toata trupa de pe lac.

Desi raman fara suflare numai cand gandesc Alutus hipoglu.. na, ca iar o patesc, mai zic de ea ca cica ar avea un gust pronuntat de hamei (cu care am o poezica de cand eram mica pe care nu o pot face publica aici pentru ca are “puţă” in ea), identificat initial de silviutz, recunoscut ulterior in damfurile emanate pe cale orala peste masa.

Si ca daca e consumata in cantitati moderate ( 250-500 ml. pe zi – astea erau, doamne iarta-ma, cantitatile moderate?! de cand experimentam in van litraje..) nu perturba metabolizarea glucidelor multumesc frumos, mai ales ca e, vorba vine, imposibil sa bei si al 501-lea mililitru.

In rest bine, trebuie sa mai mergem macar o data să ne fericim si cu celelalte specimene valcene. Cred.

powered by: sublime – right back şi o cola rece rozatoare la stomac

in meniul zilei: muci in fasole. sau cum nu mi-am petrecut eu inca sfarsitul rabdarii

cum ii sade bine unei fiinte pe alocuri emotionale, dar mai mult decat atat, careia nu-i scapa ocazia de a-si modela – pe cat se poate, cel putin- realitatea dupa scenarii proprii, rezultate din imaginea ideala a lumii vs. sine, cu iz puternic estetic, ma atasez de locuri.

imi plac locurile unde simt ca apartin, care imi dau ideea – recurenta, hm, oare am o problema cu asta? – de acasa, poate si mai bine zis, de “al casei”. de cate ori m-am mutat le-am cautat, iar odata ce le-am identificat pe cele cu potential – daca am avut catusi de putin de ales -, mi-am pus in cap sa ma atasez de ele.

sa stie tanti de la non-stop ce tigari fumez, ca prefer painea neagra celei albe, deci sa mi-o propuna din start daca este, ca beau lapte de 1.8%. barmanul sa se duca tinta la frigiderul cu #*%& atunci cand cer o bere. chelnerul sa stie ce aduce la masa, cand vede o mana cu m degete ridicate (sa faca bine sa vada bine, noi suntem aia care au voie sa ezite cand raspund provocarii “cate degete ridicate vezi?”). nu pentru confirmarea importantei mele ca si client fidel, ci pentru confirmarea existentei unei legaturi.

ei bine, se pare ca ei, cei responsabili cu locurile de care imi place mie asa de mult sa ma atasez, nu isi dau seama de norocul care i-a traznit. nu isi dau seama ca sunt fidela, ca n-o sa ma supar daca au o zi mai proasta, daca au diaree sau le-a fatat pisica, in fine, orice ar putea sa le diminueze temporar capacitatea de prestare servicii.

ca voi fi multumita doar prin prisma povestii mele cu spatiul respectiv, atata timp cat nu sunt chiar calcata in picioare. si ca ideea de “calcat in picioare” se dilueaza vertiginos in acest context preponderent roz. eu insist sa tin cu voi! doar sa ma lasati.

or, aici apare buba. ei nu realizeaza ca creatura fidela se sensibilizeaza la fel de repede la cele rele, ca la bune. si efectele sunt mult mai puternice. m-a atins pana la lacrimi de ras replica data de parinti/tutori/apartinatori, sau cum s-or mai cataloga responsabilii cu copilu’: “nu e ca m-ai suparat, doar ca m-ai dezamagit”. intelegeti unde bate?

e situatia datatoare de nevoia de a incinge capul prin lovire de perete, in care ai vrea pur si simplu sa renunti, pe motiv ca nu iti mai convine; fie ca e vorba de pumni impartiti in curtea scolii, tras de par sau tras de sireturi cu un chelner. ai vrea sa-ti introduci nonsalant piciorul, dar nu poti. nu vrei sa poti.*

as vrea sa nu mai fac cumparaturi la magazinul de la colt, as vrea sa nu mai merg la berea de dupa la terasa “la berea de dupa”, as vrea sa nu mai merg la berea de dupa in birtul “la berea de dupa”, as vrea sa nu mai merg la cafeaua de duminica in cafeneaua “la ceafeaua de duminica”. dar ma incapatanez sa o fac.

de ce azi? non-stopul de la colt**

prima specificare: nu locuiesc intr-un cartier per se, cred ca se numeste simplu centru. un aspect destul de neplacut al acestei pozitionari geografice este penuria*** de ofertanti de cele-necesare. m-am pricopsit cu un non-stop pe o raza de cat o fi, nu ma pricep la cuantificari spatiale, cert e ca altul nu e destul de aproape.

a doua nota, la fel de importanta, e ca magazinul se afla la capatul stradutei lui rex. rex e masculul canin al cartierului, amant infocat si tata prolific, prietenul de nadejde al majoritatii vecinilor mei, dar nu al meu. situatie care face si mai dificila crearea povestii de amor “magazinul si eu”. asta e, pe asta trebuie sa-l iubesc.

magazinashul, intins pe o arie care face cam cat trei cabine telefonice – na ca mi-a iesit si estimarea spatiala-, plus dependintele exterioare, recte doua frigidere de bauturi. matronat de doua tantile, una mai tanara si tafnoasa, una mai in varsta si mult mai tafnoasa. va reusi tanara visatoare la loc aprovizionat, loc cu valoare de “magazinul de la coltul meu”, sa le induplece pe cele doua cerberite?

pana mai deunazi, ar fi fost “da”, din colt de gura, ce-i drept. am salutat frumos de fiecare data, desi n-am prea apucat sa ma obisnuiesc cu un raspuns. am fost pe cat se poate de politicoasa, cu insertii umoristice, sa nu iasa prea apretata relatia. am ras cand aveam senzatia ca ele se asteapta sa se rada. deci bun.

pana mai deunazi, pe inserat. in retragere de pe campul muncii, intru intru achizitionarea indispensabilei hartii igienice. nimeresc la tanti cea mai in varsta, mai tafnoasa. cer, nu au, dau sa plec, dau de ceasul enervarii cand aud replica tipata din fundal: “bine ca abia acuma te-ai trezit si tu domnisoara, toata ziua ce-ai facut?”

nu intru in detaliile asociate imediat cu aceasta reactie a lui tanti mai in varsta, mai tafnoas. cert e ca s-a ajuns, inevitabil parca, si din pacate nesurprinzator, la acelasi deznodamant: cum te miros ca esti de-al lor, cum iti aplica una peste ceafa.

dar de fapt despre muzeu era vorba

“la muzeu” este una dintre terasele-raritate din centrul bucurestiului. prelungirea dacia pe stanga – daca pornesti din romana-, la 50 de metri de statia lui 133, in curtea dorsala a muzeului literaturii romane.

raritate pentru ca e cu verde de vita de vie, tufe si copaci, cu pietris zornaitor pe jos in loc de beton plat si agresiv, destul de izolata de fornaitul orasului desi chiar in centrul lui. bere, mici, ciorbita de vacuta, mamaliguta, cafeluta si alte “ute”. raportul calitate/pret mai mult decat satisfacator. daca e sa aducem in calcul si cadrul ambiental, or, trebuie sa o facem, nepretuita.

ni s-a pus pata pe locul ala, il vrem al nostru, insistam. metode de infiltrare si includere a lui in categoria “terasa noastra” multiple si complexe, dezvoltate si perfectionate in timp, nu voi aprofunda. cert e ca ne stiu oamenii de acolo, noi ii stim pe ei.

chelnerii asadar, unii mai veseli, altii mai tristi, unii mai vioi, altii mai tembeli, unii cu auz mai bun, altii cu vedere mai buna. daca ar conta, poate ne-am stradui mai mult sa deslusim sistemul dupa care isi impart mesele (sistem care ne da batai de cap de veri si veri). spun daca ar conta, pentru ca peste ceafa ne-am luat-o cel mai urat intr-una din zielele in care ne servea tanti noastra preferata.

adicatelea ieri. terasiere matinala, dupa festivitatea de inmanare de diplome onorifice studentilor din an terminal REI. beriberi, cafelecafele, micimicimicimici, salata, ape, suculete. trebuie sa mentionez si painepaine, mustarmustar, pentru ca aceste doua produse, din partea casei, sau in fine, prea putin catre deloc bagate in seama in alte locuri, sunt merele padurete ale relatiei noastre cu muzeul.

sa explic. oricat ar fi de stufoasa nota de plata, oricate halbe/sticle ar fi fost golite, oricate scobitori infipte si linse apoi oftand de imbuibare, ei insista sa inghesuie in nota de plata portii peste portii de mustaruri si paini fictive. scandaluri au existat in repetate randuri pe tema – daca merita macar sa definim ca tema ceva care se refera mustar. chestiune de principiu. chestiune de inec al persoanei de etnie rroma la mal.

dar ieri, stoarse pana la os de aplauze si cuvantari de profesori, am zis ca treaca, ce-mi sunt doua, ce-mi sunt sase (6) cosulete de paine. le punem si pe-astea, desi nu justificau intru totul surplusul de 70 de mii din nota de plata. platim. cu bacsis de rahat, ce sa facem daca ne-a sarit tandara, asa pe stransa masa.

si se-ntoarce tanti a noastra, tanti “buna dimineata, fetele mele!”, si strange tanti a noastra, tanti “ce va aduc fetelor, ciuc sa stiti ca nu este”, ultimele doua sticle de pe masa si ne loveste, de sub umbrela verde, de peste pietrisul crantanitor, comentariu. de la tanti a noastra, tanti “fetelor, sa stiti ca se mai lasa si bacsis, adica, la o nota de 740 de mii, trebuie sa fie si bacsisul ceva!”

nu mi-am petrecut cafeaua de duminica intru sensibilizarea lui tanti “bine ca acuma te-ai trezit..”, nici a lui tanti “la o nota de 740 de mii..”, nici a baiatului “vrei sa mai repet o data, daca n-ai inteles?” (citat dintr-un chelner de pe motoare, loc de care incerc sa ma desprind, chiar daca pute a mare, si imi iese din ce in ce mai bine). ar fi absurd.

stiu ca aveti chestiuni mai importante de rezolvat decat ciulitul ochiului la parerile unui client – pentru ca sunt clientul vostru in primul rand, nu al celor care v-au angajat. nici nu este aceasta calea prin care sa va gadil, daca mi-as propune sa o fac. nu e nici macar apel dat pe dupa visin catre altii, sa renunte sa frecventeze respectivele localuri/-tii, respectiv sa devina mai constienti de modul in care sunt serviti.

este strict problema mea cu locurile mele, unde stiu, si ma irita faptul ca stiu, ca voi reveni. din acel masochism, asociat prin excelenta adultului. sau pentru ca vreau nu vreau, unele mi-au devenit “ca acasa”. astea sunt locurile mele, chiar daca vor fi si altele, tot mai multe altele (purcedem in “terasa-scouting”, apropos!).

or, vorba selmei, pacat ca anul asta ne-am tiganit in mai deja. alta data era abia prin iulie, dupa care vine august-u’, cand o raream oricum.

*din astfel de situatii se nasc multe replici de rahat standard, se pare ca traiesc si o revelatie

**nu au habar de pozitionare strategica cei care isi plaseaza magazinul in miez de strada. alo, relocati-va, nu va scrie nimeni de el daca nu e la un colt!

***am reusit sa-l introduc si pe-asta!

powered by: ayo – only you

bah, bah, dead sheep

a fost o data ca niciodata, ca de n-ar fi fost nu s-ar fi consumat, o jumatate de miel. jumatate de miel a ajuns pe mana unei urmase de baci moldovean+ungurean, fiind prins intr-un vartej de intamplari profund si iremdiabil traumatizante.

de parca nu i-ar fi fost de ajuns drama despartirii de cealalta jumatate de miel, a fost izbit de bucata de copac, ciopartit pe ici pe colo prin partile esentiale si, mai rau, supus unor apucaturi voyerist-sadice nemaiauzite de neamul behaitor.

divizat pe partile componente, a fost inecat in delicioase substante: vin rosu, ulei de masline si suc de lamaie ingrosate cu prafuri mirositoare de rozmarin, piper, oregano si chimen. i-a mai dat si doua frunze de dafin companie, care numai bine nu i-au facut, amintindu-i de copacul la a carui umbra si-a petrecut scurta copilarie. in ast alambic toxic, pe un frig de i-a amortit pulpa pe os, si-a petrecut jumatate de miel o zi si jumatate.

bicisnic tratament, da’ d-ar fi asta tot. transat cu bestialitate si cutit de macelar, inmiresmat si imbibat, jumatate de miel a fost inghesuit in tava rece de bagat la cuptor. ceea ce i-a si fost sortit.

nici mai mult dar poate mai putin de o ora jumatate a sfarait in spatiu mai intunecat si mai incins ca behaiturile oii-mama cand era furioasa. nici in cuptor nu a putut sa isi regaseasca sinele imprastiat, fiind verificat sistematic de tortionari. or, cum il vedeau ca ar avea intentii de rebeliune, cum ii mai plasau cate-o pleasca din sevele ce-l imprejmuiau, sa se zapaceasca si mai rau.

astfel a ajuns  mandrete de jumatate de miel friptura la tava pentru bestiile nesatule, pierzandu-i-se pe veci urma.

si cum ar fi zis si jumatate de miel, atentie aglomeratie – hoti din buzunare!

powered by: arctic monkeys – brianstorm