the perfect line

Prin prezenta, subscriu la urmatoarea intelepciune: intelegi mai multe despre tara natala din drumul de intoarcere, decat din timpul petrecut in afara ei.

Cel mai recent astfel de drum, care a pus punct si virgula unui periplu de 2 saptamani prin Europa: Londra, aeroportul Luton, cu destinatia Bucuresti, Baneasa.

Luton, desi e la mai mult de o ora distanta de oras si are ca si clienti tot companii low cost, arata ca un aeroport – spre deosebire de omologul Baneasa, care emana un parfum strident de statie interoraseneasca de maxi-taxi. O regula pe care lutonezii o impun cu strictete, ingrosata de repetate anunturi la difuzoare, e limita de un bagaj de mana per persoana. Un singur bagaj de mana! Deci nu un bagaj si o posetuta sau o servieta sau o geanta de laptop. Motiv de usoara anxietate pentru subsemnata, posesoare de geanta sport hartanita plus poseta de lady, incapatoare. Mai ales dupa ce un domn conational care nu trecuse proba ne-a spus dezcumpanit (si cuprins de fiorul solidaritatii nationale) cum nemernicii l-au redirectionat spre check-in, intru depunerea bagajului la cala. Acum, respectivul domn tinea in mana o butelca de sampon (sau apa de gura?), care depasea cu mult litrajul permis, oricat ar fi impachetat-o in punga de plastic transparenta si resigilabila; hiba sarsanalelor lui era mult mai complexa. Am indesat poseta in geanta sport hartanita, l-am lasat pe om bombanind langa plasa lui de rafie si am trecut fara piuit prin punctul de control. O ora de intarziere mai tarziu – petrecuta stand la coada, ca nu cumva sa se ocupe Locurile Bune -, am purces intru imbarcare.

In avion, ca-n avion. Scaunele au fost pe rand ocupate de pasageri, iar compartimentele atent selectionate au fost indopate cu bagaje. O sa-l crut pe domnul care si-a proptit ditamai geanta in brate, dupa ce a inteles ca-i va fi imposibil s-o muleze pe dimensiunile compartimentelor mai sus mentionate. Vedeta zborului* a fost un alt domn, asezat pe randul paralel de scaune. Un individ ca o pata gri in peisaj, pe care nu l-ai putea descrie nici dupa ce-a sarit din masina la semafor ca sa-ti arda una. Nu i-am uitat insa trasaturile sapate parca in pielea pamantie si aerul de “m-a pus dracu’, dom’le, sa renunt la biletul first class si sa zbor cu bovinele astea”. Nici cum i s-au strapezit colturile gurii cand a vazut inaintand pe culoar un tanar (student probabil), care se muncea cu o cutie de violoncel (sau contrabas), umflata si amenintatoare ca burta unei cucoane supraponderale cu probleme de digestie. Printre buzele subtiri a suierat un: “Dom’le, da’ chiar nu putea sa-l puna la cala?”.

Am decolat, cu uriasul instrument muzical asezat pe un scaun numai al lui (apropo, cum se cumpara oare biletul pentru un violoncel/contrabas?), tanarul student asezat alaturi si domnul indignat langa. Apoi au inceput manelele. Tare. De undeva din spate. In tramvai le suport, mi-am zis, cu mustarul grav sarit. In metrou le suport. In troleu le suport. Pana si in baie le suport, cand fac bairam vecinii. Dar in avion?! Aici, ajutata de autoritatea domnisoarelor in roz, voi izbandi. Am inceput sa ma foiesc in scaun, cautand cu privirea o stewardesa cu drum spre mine. Stateau cuminti la capatul avionului si pareau de nestingherit. M-am uitat pe panoul de comanda: aer, lumina si un desen care trebuie ca apeleaza un insotitor de zbor. Am ezitat, butonul era atat de plat incat dadea impresia unui element de decor. Am apasat. Mi-am pregatit si replica – sa nu par o cucoana mofturoasa, cu ifose de first class, dar totusi sa rezolv tiuitoarea problema. O sa strecor o dara de umor, dar voi fi ferma.

Cum toate stewardesele pe care le auzisem pana atunci erau romance, am ajuns la ceva de genul: cred ca undeva in spate e un domn care si-a asumat rolul de responsabil cu coloana sonora.

“Nu va suparati, cred ca…”

“I’m sorry”, mi-a raspuns domnisoara zambitoare. “I don’t speak Romanian.”

“Uhm, there’s a gentleman in the back…”

“Oh, the music’s too loud?”

Aham.

*Respectivul a reusit mai tarziu sa spulbere toate miturile legate de debarcarea prematura. Si-a desfacut centura, clac!, in clipa in care rotile au atins asfaltul peticit din Banesa. S-a ridicat de pe scaun, a deschis nonsalant compartimentul de deasupra-i si si-a scos, imperturbabil, bagajul. Avionul inca rula pe pista. Si-a luat haina pe el, si-a pus geanta pe umar si a luat-o spre iesire. Avionul inca nu se oprise.

pornifierepunctro

îţi dă, aşa, o satisfacţie profesională, să prestezi munci care necesită utilizarea theporndictionary.com (când dicţionarele de limbaj urban se dovedesc a fi prea superficiale). asta e una dintre concluziile pe care le-am tras aseară, în timp ce prestam în decentul câmp al muncii de traducător de porcoşenii.

satisfacţia asta profesională şi revelaţiile de budoar – care nu mai conteneau să-mi uimească imaginaţia până atunci pură – au fost partea bună. mai rău a fost când mi-am dat, din nou, seama că limba română e foarte săracă.

de când am început să mă joc de-a traducătoarea, mă iau la cuţite constant cu termeni din engleza americană sau britanică lipsiţi de corespondent în limba noastră-i o comoară, un şirag de piatră rară. atât de rară, atât de de piatră, încât te face să te simţi ca cel mai josnic mânuitor al cuvântului.

cele mai mari probleme le pun termenii de IT, referinţele din pop culture – mulţumesc frumos, noi se pare că nu avem aşa ceva, sau e o noţiune pe care nu ai voie s-o numeşti pentru că îţi vor ieşi bube pe fund – şi, da, termenii pornografici.

referindu-mă la cea din urmă categorie, numai aseară am avut de-a face – în sens literar – cu felching, snowballing, inunction şi rimming. toate sunt “manevre” sexuale care implică tot soiul de lichide, poziţii şi alte ghiduşii. şi mai sunt. multe. foarte multe.

felching, de exemplu, e atunci când cineva îşi soarbe propria spermă din orificul în care l-a depus (orificiul partenerului carevasăzică). eu una mă simt profund dezabilitată de neputinţa de a verbaliza într-un cuvânt românesc această mişcare. sau snowballing, altă minunăţie! – în care prestatorul unei felaţii îi pasează sperma partenerului, prin sărut. noi cum îi zicem la treaba asta? de ce să nu putem să ne exprimăm concis şi revelator când vine vorba de transferul oral al spermei, să zicem?

nu pot să cred că sunt lucruri care nu se întâmplă în spaţiul carpato-danubiano-pontic. nu pot să cred nici că nu se vorbeşte despre ele. de ce nu s-au creat şi nişte termeni pentru aceste practici, asta mă nedumereşte. eu una am încercat să dibuiesc nişte termeni care să ilustreze cât de cât ce face omu’ ăla cu sperma proprie. dar problema e că, oricât de consistenţi ar fi, nu sunt recunoscuţi pe plan naţional.

nu există un episod în care Ion al Glanetaşului o surprinde pe Florica în şură, o apucă de chilotul de pânză păstrat în lada de zestre pentru ocazii speciale, o dă cu capul de adăpătoare şi apoi o roagă mieros şi viril în acelaşi timp să se ungă cu nişte seu şi să-l pleznească cu furca peste fese. problema nu e doar de limbaj. e şi de cultură.

or, până ne punem la punct cultura, va trebui să ne mulţumim să scriem cuvântul în engelză, cu italice şi cu “-” în coadă, dacă e caz de articulare.

powered by: sophie ellis-bextor – one way or another

te fac un şpriţ reci’, păpuşe?

în timp ce noi ne luăm la cuţite spânzuraţi pe marginea lui dacă e bine sau nu e bine să te inervezi când eşti complimentat oral de un trecător necunoscut ţie – sau mie-, iaca ce le coace mintea unor altora, hămesiţi după complimente gratuite iscate din neantul străzii.

complimentatorul automat este o prezenţă inedită dungată, alb-roşie sau roş-albă, care sălăşluieşte pe trotuar washingtonian. acest dispozitiv este menit să îmbrobodească trecătorii nebănuitori cu fel de fel de afirmaţii profund pozitive, menite să le facă, carevasăzică, ziua mai frumoasă şi pipota mai stufoasă (pentru ca apoi, odată seduşi de vocea duios-robotică, să îi abandoneze nesimţitor, ca un porc de automat care este el de fapt!).

na, altă dată când vă mai vine să vă plângeţi că iar s-a luat te miri cine (pentru că nu-l cunoşti) de vreo caracteristică a sinelui dvs., ian să vă gândiţi de două ori înainte şi la bieţii trecători de pe alte meleaguri, care fie nu beneficiază de astfel de tratamente, fie sunt nevoiţi să se mulţumească cu unele searbede, emise de un tonomat insensibil, care bag mâna în foc că nu ştie să evalueze la adevărata lor valoare o pereche de sfârculeţe.

powered by: vvvvv de aspirator

de pe terasa deBufeu. aia din curte de la arte

Dupa cum anuntasem la un moment dat, razboirea surda dar crancena cu anumiti deservitori ai publicului insetat a declansat programul de terase-scouting 2007. Una dintre cele de verificat, de care auzisem din mai multe surse, terasa din curte la arte. Ieri.

Acum, nu stiu altii ce stiu, dar eu una nu stiam exact cate curti pot insemna “curtea de la arte”. Asa ca am luat-o la rost pe cea de pe grivita-flanc cu caminele moxa, pe care, dat fiind ca o stiu ca in palma de pe vremea studentiei, imi era greu sa o cred degraba dozatoare de bere. Si bine am intuit, ca nu era nicio terasa acolo. Ah, era in schimb abandonat – cred, era singur – scheletul de sticla al unui nene, cam cat trebuie sa fi fost greuceanu de mare. Pe care vreau sa il fotografiez negresit.

Asaa, din curtea unu de la arte am fost indrumati spre curtea doi de la arte, respectiv la sculptura. Langa liceul de muzica, pe Dacia. In curtea doi, alt greucean – de data asta de ghips – cu o mina maniata foc, domina imprejurimile pline de buruieni. In fundul curtii, un ansamblu alcatuit din doua placi mari de metal paralele, cu o silueta umana decupata pe mijlocul fiecareia si un tip care facea dus inauntru. Care tip care facea dus se conversa cu alti studenti, probabil, care il priveau cu berea in mana din umbra unui foisor. Nu, nu era foisorul terasa. Dar ne-au zis incotro sa o luam mai departe.

Am gasit-o bine-mersi, langa biserica de la intersectia Grivita cu Dacia si inca o straduta care prefera sa isi pastreze anonimatul, pe care straduta se si afla locatia cu pricina, parte sala de expozitii, parte sali de cursuri, parte curte. In cea cu expozitiile mai fusesem, nu stiam insa de partea de facultate de arte si deci de curtea aferenta. In care, da!, era si terasa.

Vita de vie verde cu semne de roade de o bogatie medie, mesele de lemn albastre, scaune comode, tip regizor, muzica uuhhh, muzica numai buna de molesit la racorica in miezul orasului. jazzy-funky-sweet. De retinut racoarea si muzica. Cu urechile ciulite de emotie – mi se mai intampla cand simt ca e posibil sa fi descoperit o locatie doldora de potential – mergem la bar.

Cam pe aici se rasufla treaba, pentru ca din pacate pe respectiva terasa, careia cred ca ii zice deBufet – conform unei placi de lemn atarnate pe gardul de la intrare, desi mai era una pe care scria hamsterdam peste o pisica burtoasa si paroasa, dar aceea cred ca avea doar scop estetic – se serveste un singur neam de bere.

Nimic neobisnuit, rare sunt deja locantele unde ai de ales intre beri produse sub acoperisuri rivale. La deBufet exclusivitatea este detinuta de Alutus, izvorata taman din Ramnicu Valcea.

Din vasta gamă de beri produse de Alutus, a trebuit să alegem intre Hofbrau calda si Alutus hipoglucidica rece. Desi hipoglucidica mi-a sunat mult prea sanatos – berea inspira suficienta sanatate si fara sa aiba cuvinte din 13 litere pe eticheta – am ales-o, in favoarea celei calde.

Castigatoare la comanda, licoarea a mai atins un record greu de surclasat. Sper. Dupa a doua gura, bauta deja cu sila gratie gustului semi-lipsa full-infect, am inceput sa ragaim (pardon!) ca in povesti. Povestile cu broscoi oracaind pe frunze de nufar, in ritmuri de trezeau toata trupa de pe lac.

Desi raman fara suflare numai cand gandesc Alutus hipoglu.. na, ca iar o patesc, mai zic de ea ca cica ar avea un gust pronuntat de hamei (cu care am o poezica de cand eram mica pe care nu o pot face publica aici pentru ca are “puţă” in ea), identificat initial de silviutz, recunoscut ulterior in damfurile emanate pe cale orala peste masa.

Si ca daca e consumata in cantitati moderate ( 250-500 ml. pe zi – astea erau, doamne iarta-ma, cantitatile moderate?! de cand experimentam in van litraje..) nu perturba metabolizarea glucidelor multumesc frumos, mai ales ca e, vorba vine, imposibil sa bei si al 501-lea mililitru.

In rest bine, trebuie sa mai mergem macar o data să ne fericim si cu celelalte specimene valcene. Cred.

powered by: sublime – right back şi o cola rece rozatoare la stomac

in meniul zilei: muci in fasole. sau cum nu mi-am petrecut eu inca sfarsitul rabdarii

cum ii sade bine unei fiinte pe alocuri emotionale, dar mai mult decat atat, careia nu-i scapa ocazia de a-si modela – pe cat se poate, cel putin- realitatea dupa scenarii proprii, rezultate din imaginea ideala a lumii vs. sine, cu iz puternic estetic, ma atasez de locuri.

imi plac locurile unde simt ca apartin, care imi dau ideea – recurenta, hm, oare am o problema cu asta? – de acasa, poate si mai bine zis, de “al casei”. de cate ori m-am mutat le-am cautat, iar odata ce le-am identificat pe cele cu potential – daca am avut catusi de putin de ales -, mi-am pus in cap sa ma atasez de ele.

sa stie tanti de la non-stop ce tigari fumez, ca prefer painea neagra celei albe, deci sa mi-o propuna din start daca este, ca beau lapte de 1.8%. barmanul sa se duca tinta la frigiderul cu #*%& atunci cand cer o bere. chelnerul sa stie ce aduce la masa, cand vede o mana cu m degete ridicate (sa faca bine sa vada bine, noi suntem aia care au voie sa ezite cand raspund provocarii “cate degete ridicate vezi?”). nu pentru confirmarea importantei mele ca si client fidel, ci pentru confirmarea existentei unei legaturi.

ei bine, se pare ca ei, cei responsabili cu locurile de care imi place mie asa de mult sa ma atasez, nu isi dau seama de norocul care i-a traznit. nu isi dau seama ca sunt fidela, ca n-o sa ma supar daca au o zi mai proasta, daca au diaree sau le-a fatat pisica, in fine, orice ar putea sa le diminueze temporar capacitatea de prestare servicii.

ca voi fi multumita doar prin prisma povestii mele cu spatiul respectiv, atata timp cat nu sunt chiar calcata in picioare. si ca ideea de “calcat in picioare” se dilueaza vertiginos in acest context preponderent roz. eu insist sa tin cu voi! doar sa ma lasati.

or, aici apare buba. ei nu realizeaza ca creatura fidela se sensibilizeaza la fel de repede la cele rele, ca la bune. si efectele sunt mult mai puternice. m-a atins pana la lacrimi de ras replica data de parinti/tutori/apartinatori, sau cum s-or mai cataloga responsabilii cu copilu’: “nu e ca m-ai suparat, doar ca m-ai dezamagit”. intelegeti unde bate?

e situatia datatoare de nevoia de a incinge capul prin lovire de perete, in care ai vrea pur si simplu sa renunti, pe motiv ca nu iti mai convine; fie ca e vorba de pumni impartiti in curtea scolii, tras de par sau tras de sireturi cu un chelner. ai vrea sa-ti introduci nonsalant piciorul, dar nu poti. nu vrei sa poti.*

as vrea sa nu mai fac cumparaturi la magazinul de la colt, as vrea sa nu mai merg la berea de dupa la terasa “la berea de dupa”, as vrea sa nu mai merg la berea de dupa in birtul “la berea de dupa”, as vrea sa nu mai merg la cafeaua de duminica in cafeneaua “la ceafeaua de duminica”. dar ma incapatanez sa o fac.

de ce azi? non-stopul de la colt**

prima specificare: nu locuiesc intr-un cartier per se, cred ca se numeste simplu centru. un aspect destul de neplacut al acestei pozitionari geografice este penuria*** de ofertanti de cele-necesare. m-am pricopsit cu un non-stop pe o raza de cat o fi, nu ma pricep la cuantificari spatiale, cert e ca altul nu e destul de aproape.

a doua nota, la fel de importanta, e ca magazinul se afla la capatul stradutei lui rex. rex e masculul canin al cartierului, amant infocat si tata prolific, prietenul de nadejde al majoritatii vecinilor mei, dar nu al meu. situatie care face si mai dificila crearea povestii de amor “magazinul si eu”. asta e, pe asta trebuie sa-l iubesc.

magazinashul, intins pe o arie care face cam cat trei cabine telefonice – na ca mi-a iesit si estimarea spatiala-, plus dependintele exterioare, recte doua frigidere de bauturi. matronat de doua tantile, una mai tanara si tafnoasa, una mai in varsta si mult mai tafnoasa. va reusi tanara visatoare la loc aprovizionat, loc cu valoare de “magazinul de la coltul meu”, sa le induplece pe cele doua cerberite?

pana mai deunazi, ar fi fost “da”, din colt de gura, ce-i drept. am salutat frumos de fiecare data, desi n-am prea apucat sa ma obisnuiesc cu un raspuns. am fost pe cat se poate de politicoasa, cu insertii umoristice, sa nu iasa prea apretata relatia. am ras cand aveam senzatia ca ele se asteapta sa se rada. deci bun.

pana mai deunazi, pe inserat. in retragere de pe campul muncii, intru intru achizitionarea indispensabilei hartii igienice. nimeresc la tanti cea mai in varsta, mai tafnoasa. cer, nu au, dau sa plec, dau de ceasul enervarii cand aud replica tipata din fundal: “bine ca abia acuma te-ai trezit si tu domnisoara, toata ziua ce-ai facut?”

nu intru in detaliile asociate imediat cu aceasta reactie a lui tanti mai in varsta, mai tafnoas. cert e ca s-a ajuns, inevitabil parca, si din pacate nesurprinzator, la acelasi deznodamant: cum te miros ca esti de-al lor, cum iti aplica una peste ceafa.

dar de fapt despre muzeu era vorba

“la muzeu” este una dintre terasele-raritate din centrul bucurestiului. prelungirea dacia pe stanga – daca pornesti din romana-, la 50 de metri de statia lui 133, in curtea dorsala a muzeului literaturii romane.

raritate pentru ca e cu verde de vita de vie, tufe si copaci, cu pietris zornaitor pe jos in loc de beton plat si agresiv, destul de izolata de fornaitul orasului desi chiar in centrul lui. bere, mici, ciorbita de vacuta, mamaliguta, cafeluta si alte “ute”. raportul calitate/pret mai mult decat satisfacator. daca e sa aducem in calcul si cadrul ambiental, or, trebuie sa o facem, nepretuita.

ni s-a pus pata pe locul ala, il vrem al nostru, insistam. metode de infiltrare si includere a lui in categoria “terasa noastra” multiple si complexe, dezvoltate si perfectionate in timp, nu voi aprofunda. cert e ca ne stiu oamenii de acolo, noi ii stim pe ei.

chelnerii asadar, unii mai veseli, altii mai tristi, unii mai vioi, altii mai tembeli, unii cu auz mai bun, altii cu vedere mai buna. daca ar conta, poate ne-am stradui mai mult sa deslusim sistemul dupa care isi impart mesele (sistem care ne da batai de cap de veri si veri). spun daca ar conta, pentru ca peste ceafa ne-am luat-o cel mai urat intr-una din zielele in care ne servea tanti noastra preferata.

adicatelea ieri. terasiere matinala, dupa festivitatea de inmanare de diplome onorifice studentilor din an terminal REI. beriberi, cafelecafele, micimicimicimici, salata, ape, suculete. trebuie sa mentionez si painepaine, mustarmustar, pentru ca aceste doua produse, din partea casei, sau in fine, prea putin catre deloc bagate in seama in alte locuri, sunt merele padurete ale relatiei noastre cu muzeul.

sa explic. oricat ar fi de stufoasa nota de plata, oricate halbe/sticle ar fi fost golite, oricate scobitori infipte si linse apoi oftand de imbuibare, ei insista sa inghesuie in nota de plata portii peste portii de mustaruri si paini fictive. scandaluri au existat in repetate randuri pe tema – daca merita macar sa definim ca tema ceva care se refera mustar. chestiune de principiu. chestiune de inec al persoanei de etnie rroma la mal.

dar ieri, stoarse pana la os de aplauze si cuvantari de profesori, am zis ca treaca, ce-mi sunt doua, ce-mi sunt sase (6) cosulete de paine. le punem si pe-astea, desi nu justificau intru totul surplusul de 70 de mii din nota de plata. platim. cu bacsis de rahat, ce sa facem daca ne-a sarit tandara, asa pe stransa masa.

si se-ntoarce tanti a noastra, tanti “buna dimineata, fetele mele!”, si strange tanti a noastra, tanti “ce va aduc fetelor, ciuc sa stiti ca nu este”, ultimele doua sticle de pe masa si ne loveste, de sub umbrela verde, de peste pietrisul crantanitor, comentariu. de la tanti a noastra, tanti “fetelor, sa stiti ca se mai lasa si bacsis, adica, la o nota de 740 de mii, trebuie sa fie si bacsisul ceva!”

nu mi-am petrecut cafeaua de duminica intru sensibilizarea lui tanti “bine ca acuma te-ai trezit..”, nici a lui tanti “la o nota de 740 de mii..”, nici a baiatului “vrei sa mai repet o data, daca n-ai inteles?” (citat dintr-un chelner de pe motoare, loc de care incerc sa ma desprind, chiar daca pute a mare, si imi iese din ce in ce mai bine). ar fi absurd.

stiu ca aveti chestiuni mai importante de rezolvat decat ciulitul ochiului la parerile unui client – pentru ca sunt clientul vostru in primul rand, nu al celor care v-au angajat. nici nu este aceasta calea prin care sa va gadil, daca mi-as propune sa o fac. nu e nici macar apel dat pe dupa visin catre altii, sa renunte sa frecventeze respectivele localuri/-tii, respectiv sa devina mai constienti de modul in care sunt serviti.

este strict problema mea cu locurile mele, unde stiu, si ma irita faptul ca stiu, ca voi reveni. din acel masochism, asociat prin excelenta adultului. sau pentru ca vreau nu vreau, unele mi-au devenit “ca acasa”. astea sunt locurile mele, chiar daca vor fi si altele, tot mai multe altele (purcedem in “terasa-scouting”, apropos!).

or, vorba selmei, pacat ca anul asta ne-am tiganit in mai deja. alta data era abia prin iulie, dupa care vine august-u’, cand o raream oricum.

*din astfel de situatii se nasc multe replici de rahat standard, se pare ca traiesc si o revelatie

**nu au habar de pozitionare strategica cei care isi plaseaza magazinul in miez de strada. alo, relocati-va, nu va scrie nimeni de el daca nu e la un colt!

***am reusit sa-l introduc si pe-asta!

powered by: ayo – only you

in alta dezordine de idei: parc se.re.le

sambata dimineata, chiar daca afara nu e taman imbietor la activitati (a se citi terasa) in aer liber, cafeaua imbulbucata in ibricul personal se simte terna, stoarsa vlaga, balonata si fara chef de viata. solutia sta – a obosit sa tot alerge- in mainile posesorului ibricului: fie ii dai cu niscai bifidus essensis (bacteria inventata de danone, care se mai gaseste in zilele lor doar in gradina ursului pacalit de vulpea care poftea la strugurii cei acri) de inviorare, nu garantez insa rezultate neasteptate, fie ii planuiesti o urmasa, servita in oras.

da’ ce prostii scriu eu aici, ca nu de cafea e vorba, e de bere scuzati-mi deranjul. deci bere afara. si nu orice soi banal de afara, as vrea in parc. ca am eu un fetish fir-ar, pentru licori in parc. dar in parc de stat nu se poate, ca e ilegal sa consumi alcoolinoase in loc pudic.. ahem, public; nu da bine la mintile neprihanite ale minorilor. nici terasele nu se pun, n-au acelasi aer, cumva.

anunt asadar initierea unui nou plan de afacere: parcul privat (de gardieni publici). sunt sigura credsper ca suntem multi care isi doresc sa poata savura in tihna, in loc cu verdeata strabatuta de potecute, toate licorile interzise in oazele publice urbane(stiu ce ati facut asta vara).

asta micu’, in faza de proiect, va fi exact ca un parc comunal: cu alei, cismele, hute-hute, groapa de nisip, balansoare, baltoace-lac, lebede de plastic, capra impaiata, daca o cer clientii. intr-un colt, pitit, va fi barul – fara scaune- ascuns ca sa nu intineze imaginea idilic artificiala de parc. parcul terasa, ca raspuns absolut irelevant la Terasa Parc.

fueled by: regina spektor – that time

aici nu mai locuieste nimeni. sau cine mi-a-mpuscat cafeaua

coordonate de acasa. mihai viteazu, casa galbena cu poarta verde, targu mures. teii batrani care flancheaza toata strada si vara miros frumos dupa ploaie. gradinita la 12 case distanta, statuia lui eminescu – “la emi”- sub a carui privire impietrita am povestit, ingerat si fumat verzi si uscate. braseria de unde il luam pe bunicu cand veneam de la scoala si unde a inceput frumoasa poveste de dragoste cu spuma berii – asta s-a tot inchis, deschis, transformat, malformat, nu stiu ce se alege de ea anul asta.

apoi liceul, la 18 case distanta, 3 cimitire pe confesiunea fiecaruia, pe o raza de 500 de metri si unu’ de tequilla. strazile care se preling de pe Platoul Cornesti (motul orasului) cum se scurge sosul de ciocolata pe o melba. capsunile din gradina vecinului, care a vandut casa si in locul carora nu stiu ce s-a plantat, pentru ca noii vecini au ridicat gard de cazemata intre gradinile odata corespondente.

cetatea, cu turnuri pentru fiecare breasla si un balcon de jur imprejurul zidului, pe dinauntru, in ale carui balustrade de lemn ne-am scrijelit numele cu cheia, cand eram mici. si bulevardul.

loc ideal de plimbare, indiferent de timpul probabil si relativ, cu bancute si felinare care iarna coloreaza zapada in portocaliu. cu castani si soldati care fluiera de dupa gardurile garnizoanei dupa domnisoare. si cea mai buna cafea cu inghetata si frisca naturala (din aceea care se face din lapte, nu din tuburi) din lume.

eis caffee adica, la Cafe Bulvar. navaleam in formatiuni tip turma, devalizam fondul de pahare si lingurite (din acelea lungi, de metal, nu plastic capitalist), de se plangeau tantile ca nu le mai ajung daca mai vine cineva. tantile, cum rar mai intalnesti, cele din garda vopsita brunet cu permanent, care ne stiau deja dupa parinti sau bunici chiar.

cu bauturicile la purtator, ne asezam pe banca noastra daca era libera, daca nu, o inselam cu alta. de cum dadea raza de soare pana cadea ultima frunza ametita de toamna, daca se putea, eram acolo. stiam ca ne adunam toti acasa, vorbim seara si stabilim ca dimineata ne vedem la “cofi”.

si na, ca s-a inchis. definitiv!

powered by: the fray – how to save a life

unde?

aici

crushed by: neutral milk hotel – king of carrot flowers pt.1

high celsius!

azi, mirosul mai amarui decat dulce de cafea -servita la 15:21 – a fost tulburat varatec de o boare agresiva de gratare la baza blocului. dupa o scurta pauza de sarmaliada la gura sobei, gratargiii au iesit din nou in strada. heat globally, bbq locally!

powered by: gogol bordello – underdog world strike

punk under rest

in seara asta s-a baut berea de inchidere in under. am ajuns absolut luata pe sus, din fata usii blocului, in care ma pregateam sa intru dupa ’shpe ore de truda in camp. nu stiam ca e pe cale sa se inchida- le-a expirat contractul de inchiriere a locatiei, nu stiam ca va fi in seara asta pomelnic, doar soarta poate fi de vina ca am punktat evenimentul.

deci underworld

prima data nu o mai tin minte. ca multe alte dati

cu sosetele ude de mocirla, puse la uscat pe bancheta, la 3 pm, cu silviut si rom anti-raceala

concertul unei trupe atat de proaste, ca nici macar familia nu a venit sa sustina sperformer-ii

concert Kraft durch Suppe si emil, unde roxana a fost calcata pe cap

usa de la buda fara geam, prin care faceam cu mana in timpul exercitiului mic..functiunii

mirarea cand am dat de un sul de hartie igienica la baie, dupa usa dotata cu dispozitiv de inchidere functional (nu a durat mult)

bereton inceput pe la 12 pm, incheiat cu submarine si concert luna amara

sprituri nenumarate cu cotul inecat in tejgheaua barului

primul concert kumm

**va urma