deviati dar impreuna

de cate minus-uri e nevoie ca sa dea cu plus la adunare? tema de gandire pusa pe marele ecran de cei ce au dat inspre vizionare little miss sunshine, “fiecare se crede normal” – titlul de pe afisele romanesti. citisem o recenzie despre el, in care se facea referire si la traducerea – fericita de data aceasta, ziceau ei, a titlului – treaba cu care nu sunt neaparat de acord, odata ce l-am vazut. comentariu pozitiv adus unei traduceri de titlu de film, replica din trailer “Everyone just pretend to be normal!” : motivatie tare ca piatra seaca pentru seara de cinema.

adunarea, adunatura mai precis: tatal, fervent sustinator al succesului, ratat in cariera de trainer motivational; mama, cea mai sanatoasa de altfel, exceptand fumatul agresiv pe ascuns; dwayne, baiatul lor, undeva sub 18 ani, cu nietzsche ca guru, intrat de luni bune in lumea necuvantatorilor – juramant de tacere cu termen de expirare la admiterea in air force; olive, fiinta roz de 7 ani, cu ochelari cat jumatate de fata, par lung blond, burtica rotunda si aspiratii de miss; bunicul, incuiat in baie cu heroina pe oglinjoara; fratele mamei, expert in opera lui proust, indragostit fara speranta de un asistent de la facultate, cu un suicid esuat proaspat la activ.

luati toti pe sus de vestea ca olive a fost admisa in concursul de frumusete “miss sunshine”, ingramaditi intr-un minibus vw galben la fel de disfunctional ca si ei, pusi pe drumuri intortocheate catre indepartata california, unde avea sa aiba loc concursul.

ei bine, pe drum se intampla magia, ca doar de-aia e road-movie. daca la inceput membrii familiei apar ca elemente distincte, deraiate fiecare pe aratura asociata campului propriu, ca ingrediente ale unei salate schizofrenice fara sos sa alunece cat de cat, ajung in final sa inchege o plamadeala sinistra pentru gusturile alese de cei amatori de “normal”, dar macar unitara.

umorul, negru-albastrui, da hohote gatuite pana la urma de un nod sincer si cat se poate de firesc in gat (stomac, depinde de cutia de rezonanta a fiecaruia). ras-cu-plans mixate frumos proportional, cat sa se aprinda lumina dupa genericul de final ca sa dezvaluie o sala cu spectatori zambareti dar cu picioarele putin ingreunate.

filmul nu tine neaparat sa dea solutii sau sperante pentru salvarea eu-lui de la ratare. niciunul dintre ei nu apuca sa se agate de medalia de castigator, sunt serviti in final doar sub forma de familie unita, dar incompatibila cu standardele celorlalti. fapt de care sunt si ei constienti dar fata de care manifesta o indolenta adorabila.

<< din “spusele” lui dwayne, baiatul nihilist al familiei. imbracat in majoritatea scenelor intr-un tricou galben* pe care scrie “jesus was wrong”** >>

replicile-invatatura-de-viata sunt usoare si pot cadea usor in bolul de clisee, dar curg lin in contextul sunshiny al povestii.

“Losers are people who are so afraid of not winning, they don’t even try”

ca fiecare e normal in felul lui – aici si nemultumirea mea fata de traducerea in romana a filmului- dar si impacat cu deviatia de la normalul celor care intr-adevar se cred normali, nu e o descoperire epocala dar e spusa frumos.

* galbenul e culoarea-motiv a filmului si a serii, de altfel (poveste lunga, va urma)

** se arata destul de scurt inscriptia de pe tricou in intregime, am ezitat in privinta dezvaluirii ei. merita vazut filmul insa, chiar daca o stii dinainte

cum mi-am petrecut..

din 15 septembrie ruleaza in cinematografe filmul romanesc cum mi-am petrecut sfarsitul lumii*. l-am vazut acum trei zile, dar am simtit nevoia unui ragaz intru digestie, am asteptat de fapt sa se scuture entuziasmul care s-a prins de mine in cele aproximativ 100 de minute de vizionare. filmul a primit in 2005 “the Sundance/NHK International Filmmakers Award”, anul acesta a fost premiat la Cannes pentru interpretarea actritei din rolul principal (dorotheea petre) si reprezinta romania la oscarurile de anul viitor, sectiunea de film european. dar nu acestea imi sunt argumentele pentru “..sfarsitul lumii” (s-au mai vazut cazuri in care critici si membri de juriu au crapat de extaz pe cand “plebea” a agonizat). am tinut cu filmul asta de la primul hohot de ras pana la nodul din gat din final (infipt usor cu de-a sila), am asteptat pe tot parcursul lui sa se termine, doar pentru a nu fi dezamagita de vreo “ghidusie” neasteptata. as vrea sa il pot privi rupt din contextul romanesc, dar imi este imposibil. cele trei zile de sedimentare au mai atenuat entuziamul de inceput, am avut timp sa revad scenele fotografiate si am ajuns la concluzia ca poate nu aduce un aport revolutionar cinematografiei europene (miroase a cel putin alte doua filme europene vazute), dar pentru cea romaneasca e cu siguranta un mare pas inainte. s-a vazut ca a avut parte de un buget generos, s-a simtit colaborarea cu producatori straini si mana de femeie la conceperea scenariului (caruia si scorsese i-a dat bila alba). filme despre revolutia din ‘89, despre viata de dinainte de schimbarea regimului ceausescu s-au turnat destule. dar se pare ca a fost nevoie de 16 ani ca sa se poata vorbi cu umor despre asta, fara incrancenare, fara resentimente. faptul ca unul dintre planurile filmului este lumea vazuta prin ochii unui copil de 7 ani (lalalilu), care isi propune sa-l elimine pe ceausescu, ca se creeaza un spatiu aproape de oniric, in care batrani, parinti si copii trec impreuna granita cu masina-submarin sau confectioneaza fluiere “de militian” – asta in timp ce elevii liceului au norma la lustruit arcuri pentru patrie-, sunt dovezi ale vindecarii in oarecare masura de traumele post-decembriste. chiar daca a fost mizerabil, putem si rade de asta acum. asta neinsemnand lipsa de respect pentru cei ce nu au mai apucat sa vada minune de capitalism. nu am avut parte de istericale, bocete, violuri, mizeri sau gri- elemente cheie in majoritatea filmelor romanesti. protestul personajelor impotriva regimului a fost chiar una dintre sursele de umor ale filmului, ele osciland intre mioriticul haz de necaz, evadare si conformare-cat sa nu intre in vizorul “ceausicilor”. sfarsitul lumii vine nedureros, sarbatorirea caderii regimului incepe in scena imediat urmatoare celei in care dictatorul urla celebrele “alo”-uri, fara sa se puna accent pe revolutia in sine (despre care urmeaza de altfel sa se lansesze in curand un alt film, “a fost sau n-a fost“). personajele intra rapid intr-un ritm firesc iar daca pe tot parcursul filmului nu s-a facut abuz de dramatizari, in final ia insa o nota usor patetica, printr-o scena in care, pe un fundal muzical specific “tearjerker“-elor, personajele micului cartier-familie il insotesc pe lalalilu pana la cutia postala. s-a terminat aproape la timp, poate s-ar fi putut si fara aceasta scena, totusi pot spune ca e unul dintre cele mai bune filme romanesti pe care le-am vazut. si sper totodata ca vom mai avea ocazia sa iesim zambind din cinematograf dupa ce am vazut un film autohton. chiar daca e putin amar.
*produs de Strada Film si Les Films Pelleas(fr)