Ofer Jurnal de sarcina, plus CD-Talisman, din pacate mie nu-mi mai
este de folos deocamdata si m-am decis sa-l donez. Are scris pe prima
pagina numele persoanei care mi l-a oferit-dar o sa-l sterg cu pasta
corectoare, in rest este necompletat si in stare foarte buna.
Needitat, de pe Freecycle Bucuresti.
Mi-a adus aminte de celebra poveste in 6 cuvinte a lui Hemingway: “For sale: baby shoes, never worn.”
Nonfictiune vs. Fictiune
Prin prezenta, subscriu la urmatoarea intelepciune: intelegi mai multe despre tara natala din drumul de intoarcere, decat din timpul petrecut in afara ei.
Cel mai recent astfel de drum, care a pus punct si virgula unui periplu de 2 saptamani prin Europa: Londra, aeroportul Luton, cu destinatia Bucuresti, Baneasa.
Luton, desi e la mai mult de o ora distanta de oras si are ca si clienti tot companii low cost, arata ca un aeroport – spre deosebire de omologul Baneasa, care emana un parfum strident de statie interoraseneasca de maxi-taxi. O regula pe care lutonezii o impun cu strictete, ingrosata de repetate anunturi la difuzoare, e limita de un bagaj de mana per persoana. Un singur bagaj de mana! Deci nu un bagaj si o posetuta sau o servieta sau o geanta de laptop. Motiv de usoara anxietate pentru subsemnata, posesoare de geanta sport hartanita plus poseta de lady, incapatoare. Mai ales dupa ce un domn conational care nu trecuse proba ne-a spus dezcumpanit (si cuprins de fiorul solidaritatii nationale) cum nemernicii l-au redirectionat spre check-in, intru depunerea bagajului la cala. Acum, respectivul domn tinea in mana o butelca de sampon (sau apa de gura?), care depasea cu mult litrajul permis, oricat ar fi impachetat-o in punga de plastic transparenta si resigilabila; hiba sarsanalelor lui era mult mai complexa. Am indesat poseta in geanta sport hartanita, l-am lasat pe om bombanind langa plasa lui de rafie si am trecut fara piuit prin punctul de control. O ora de intarziere mai tarziu – petrecuta stand la coada, ca nu cumva sa se ocupe Locurile Bune -, am purces intru imbarcare.
In avion, ca-n avion. Scaunele au fost pe rand ocupate de pasageri, iar compartimentele atent selectionate au fost indopate cu bagaje. O sa-l crut pe domnul care si-a proptit ditamai geanta in brate, dupa ce a inteles ca-i va fi imposibil s-o muleze pe dimensiunile compartimentelor mai sus mentionate. Vedeta zborului* a fost un alt domn, asezat pe randul paralel de scaune. Un individ ca o pata gri in peisaj, pe care nu l-ai putea descrie nici dupa ce-a sarit din masina la semafor ca sa-ti arda una. Nu i-am uitat insa trasaturile sapate parca in pielea pamantie si aerul de “m-a pus dracu’, dom’le, sa renunt la biletul first class si sa zbor cu bovinele astea”. Nici cum i s-au strapezit colturile gurii cand a vazut inaintand pe culoar un tanar (student probabil), care se muncea cu o cutie de violoncel (sau contrabas), umflata si amenintatoare ca burta unei cucoane supraponderale cu probleme de digestie. Printre buzele subtiri a suierat un: “Dom’le, da’ chiar nu putea sa-l puna la cala?”.
Am decolat, cu uriasul instrument muzical asezat pe un scaun numai al lui (apropo, cum se cumpara oare biletul pentru un violoncel/contrabas?), tanarul student asezat alaturi si domnul indignat langa. Apoi au inceput manelele. Tare. De undeva din spate. In tramvai le suport, mi-am zis, cu mustarul grav sarit. In metrou le suport. In troleu le suport. Pana si in baie le suport, cand fac bairam vecinii. Dar in avion?! Aici, ajutata de autoritatea domnisoarelor in roz, voi izbandi. Am inceput sa ma foiesc in scaun, cautand cu privirea o stewardesa cu drum spre mine. Stateau cuminti la capatul avionului si pareau de nestingherit. M-am uitat pe panoul de comanda: aer, lumina si un desen care trebuie ca apeleaza un insotitor de zbor. Am ezitat, butonul era atat de plat incat dadea impresia unui element de decor. Am apasat. Mi-am pregatit si replica – sa nu par o cucoana mofturoasa, cu ifose de first class, dar totusi sa rezolv tiuitoarea problema. O sa strecor o dara de umor, dar voi fi ferma.
Cum toate stewardesele pe care le auzisem pana atunci erau romance, am ajuns la ceva de genul: cred ca undeva in spate e un domn care si-a asumat rolul de responsabil cu coloana sonora.
“Nu va suparati, cred ca…”
“I’m sorry”, mi-a raspuns domnisoara zambitoare. “I don’t speak Romanian.”
“Uhm, there’s a gentleman in the back…”
“Oh, the music’s too loud?”
Aham.
*Respectivul a reusit mai tarziu sa spulbere toate miturile legate de debarcarea prematura. Si-a desfacut centura, clac!, in clipa in care rotile au atins asfaltul peticit din Banesa. S-a ridicat de pe scaun, a deschis nonsalant compartimentul de deasupra-i si si-a scos, imperturbabil, bagajul. Avionul inca rula pe pista. Si-a luat haina pe el, si-a pus geanta pe umar si a luat-o spre iesire. Avionul inca nu se oprise.
Comentariu social argumentat, ironie asumata, cultura populara (tot nu stiu daca e un termen bun pentru pop culture), manifestare sub orice forma, dar cu un continut si reactii verificabile, umor de calitate (cel care are ca miez idei serioase, duse intr-o zona strigatoare la cer de amuzanta) – imi pare rau, n-avem.
Cea mai recenta descoperire care m-a facut sa simt acest mare minus, Stuffwhitepeoplelike. E un blog creat acum vreo doua luni de Christian Lander, 29, un copywriter de online din L.A. De cand a aparut, a adunat peste 5 milioane jumate de vizite – si daca ma mai gandesc mult, va trebui sa actualizez cifra catre de 6 milioane.
“I’m writing about the white people who think they’re absolutely unique and individual, I’m calling them out and poking fun of myself. The things I post are all the things I like too!”, spune el intr-un interviu pentru LA Times. A scris deja despre sticle de apa, ironie, Sarah Silverman, NPR, reciclare, cafea, sandvisuri scumpe. Fiecare post e urmat de sute de comentarii, chiar mai savuroase decat obiectul lor.
Pentru ca Lander face acel soi de umor de care vorbeam la inceput. Se joaca cu corzi mai sensibile ca pielea bebelusilor, iar oamenii o iau razna: se identifica si sunt capabili sa rada de ei insisi, se identifica dar nu pricep ironia si se simt lezati, sau jubileaza ca au gasit ceva care nu li se potriveste (aha, sunt alb dar nu m-ai nimerit. Sunt in continuare un special!)
Jocul asta de-a catalogarea-generalizarea-stampilarea- discriminarea poate spune multe. Asteptam provincia. Sau o chemam la joaca.
Aseara, stateam cu jumatatea mea mai buna la un semafor pe Plevnei, asteptand sa traversam spre statia RATB. M-am uitat la semafor – si m-am uitat in sus. Stateam pe sosea, el statea pe bordura si era asa de mult mai inalt si mai era si semaforul ala asa de sus. M-am simtit mica.
1.77 m = 177 cm = un metru saptezecisisapte de centimetri. Atat masor in inaltime – cu un +/- de 5 mm.
Cand eram micamica, ma masura Bunicu. Desculta, cu calcaiele inghesuite, ma aliniam la tocul usii de la bucatarie, incordata ca lemnul de care imi lipeam spatele. Tineam la acuratetea masuratorii. Cu un liniar de lemn, forma o perpendiculara intre crestet si verticala scalei improvizate. Desena o liniuta cu creionul pe vopseaua alb-galbuie si scria langa explicatiile. Lavi, aprilie ‘91. Apoi se lipea si el cu spatele de tocul usii, eu ma cocotam pe scaunul de langa usa si repetam procedeul. Tot la cateva luni mai adaugam cate doua liniute. S-au adunat pana s-a facut tocul ca o zebra – Bunicu stergea foarte rar liniutele, intotdeauna doar pe cele de mai jos, care nu mai erau de actualitate.
Masuratorile de la gradinita si de la scoala erau anuntate cu cateva zile inainte – zile de teribila neliniste -, se intamplau in cabinete medicale cu pereti albi, mirosind a spirt si a ce mai e in mirosul cabinetelor medicale si erau coordonate de asistente. Tin minte acele utilaje cu dubla functie, cantar plus scala de masurat inaltimea: din metal, alb-verzui-albastrui, reci. Ma faceau sa rosesc si sa-mi transpire palmele.
Am fost intotdeauna mai inalta decat media. Nu numai ca eram inalta, dar eram si durdulie-rotunjoara-bucalata. Mai erau si alte fete durdulii-rotunjoare-bucalate, dar ele erau micute si dragute. Eu eram un animal.
Nu-mi gaseam incaltari. Am suferit toata copilaria de un numar la picior imposibil pentru colectiile de pantofi potriviti varstei mele (mama a exclus varianta tocuri pana prin liceu, cand am exclus-o eu, pe motive de inaltime). Imi era aproape la fel de groaza de mersul la cumparaturi de pantofi ca de masuratorile anuale. Ajungeam intotdeauna sa plec cu perechea din coada preferintelor, papuceii cei draguti ramanand pe raft pentru fetele care se incadrau in standarde.
Trec peste glumele din categoria “spune-ne si noua cum e vremea acolo sus” – le-am auzit pentru scurt timp, in clasa a 9-a, cand mi-am luat tractoare. A fost o incercare mizerabil de esuata de a invinge inaltimile cu o lovitura de dizgratie ce inca cere sa fie uitata. Ma gandeam ca asa o sa fiu foarte inalta, dar din cauza papucilor. Adica, daca e foarte foarte evident, nu va mai observa nimeni (nu am gasit inca alta explicatie pentru acea achizitie).
Inaltimea a fost, in afara de filtru pentru incaltaminte, filtru pentru parteneri de tinut de mana si sarutat pe sub stele. Degeaba vorbeam cu orele si cautam animalute in nori sau floricele de porumb, acei centimetri departare de la sol contau prea mult. N-o sa uit niciodata cand o prietena a incercat sa ma convinga ca nu ar trebui sa renunt la ideea unei relatii cu un tip pentru ca, “ioi, e asa de inaaaaalt!”
Acum, ma mai ciocnesc cu inaltimea cand mi se vede buricul si trebuie sa explic ca nu tine de vreo optiune stilistica, ci de penuria de bluze suficient de lungi (pseudo-rochitele purtate cu blugi se exclud; daca ar trebuie sa fie purtate cu blugi, li s-ar zice bluze). Dar rar sunt realmente inalta. Se mai intampla cand sunt inconjurata de oameni, intr-o situatie care ma face sa ma simt inconfortabil. Nu mai e vorba de pantofi sau baieti sau cabinete medicale, dar tot e cel mai puternic semnal ca nu mi-e bine.
In rest, ma bucur de beneficiile lui 177 – imbratisari bogate cu oameni mai putin dotati pe verticala si imbratisari bogate cu cei cu un cap mai inalti.
Una dintre imbratisarile bogate ii revine lui raoul, pentru ca mi-a amintit de tocul usii de la bucatarie, care nu mai e brazdat cu liniute si e, acum, doar alb-galbui.
Nominalizat in acest an la patru Oscaruri, „Juno“ trage dupa sine si coloana sonora, o combinatie selecta de muzica indie si evergreenuri. Ajuns in topul „Billboard“ cu 64.000 de exemplare vindute saptamina trecuta in SUA, soundtrackul rezoneaza cu drama personajului principal, o fata de 16 ani ce ramine gravida si cauta o familie care sa-i infieze progenitura.
Combinatia reusita dintre sunetele underground si atmosfera filmului n-a scapat criticii. „Sint un fan al muzicii heavy metal si desi nu e nimic heavy pe coloana sonora, filmul m-a cucerit, iar cintecele se potrivesc ca o manusa personajelor“, apreciaza criticul Christopher Beaumont pe bolgcritics.org. Pe album cinta, printre altii, Kimya Dawson, Sonic Youth, Belle and Sebastian sau Moldy Peaches, dar pot fi auziti si glam rockerii de la Mott the Hoople (foto), cu hitul „All the Young Dudes“, sau Buddy Holly, cu nostalgicul „Dearest“. Contactata de MTV, Dowsen a spus ca se bucura pentru succesul soundrackului, dar ca nu obisnuieste sa urmareasca topurile. „Nu vreau sa devin o cintareata de succes. Ma multumesc sa-mi compun muzica si sa concertez“, a declarat chitarista indie. (V.P.)
Ce ne invata aceasta piesa jurnalistica e ca muzica indie nu e evergreen si nu e heavy metal, desi i-a placut unui critic citat de pe bolgcritics.org, un bolg pe care, al naibii, nu am reusit sa-l accesez. Kimya Dawson, Sonic Youth si Moldy Peaches nu sunt glam rockeri ca Mott the Hoople, nu sunt nici Buddy Holly, care au un cantec nostalgic. Si MTV a contactat-o pe Dowsen, care se bucura de succesul soundtrackului, probabil pentru ca numele ii seamana izbitor cu cel al formatiei (cred) Kimya Dawson – aceea care canta printre altii pe album.
fueled by: Mott the Hoople – All the young dudes
Trei fete la o masa de mancatorie, in pasajul Villacrosse, Bucuresti. Seara de mijloc de saptamana nedansanta, dar cu ciorbe de fasole, ceapa si vin rosu la carafa.
“Eu nu inteleg treaba asta cu blogurile”, spune la un moment dat una dintre fete (roscata, ca eram in formatie de desene animate. Blonda si bruneta au blog dar il neglijeaza) si continua, intrebandu-ne ce intamplare ar trebui/merita sa fie impartasita cu toata lumea, “si cine ar fi interesat sa citeasca.”
Cuvintele ei cu iz de ceapa rosie au cazut, zdrang, pe fata de masa. In afara de “ah, stai linistita, nu stii pe cati ii intereseaza”, nu s-a mai auzit decat clinchetul lingurilor in strachini. Asta pentru urmatoarele 8 secunde, dupa care am schimbat definitiv subiectul.
powered by: death cab for cutie – crooked teeth
imi place sa curat portocale. e un soi de procedura ritualica – necesita rabdare, precizie si unelte -, nu o lupta dezorganizata cu invelisul amarui si punctat. mi se face pielea de gaina cand vad pe cineva infigand degetul in coaja unei portocale, ca atunci cand racai din greseala un perete si-mi ramane tencuiala sub unghie (am avut probleme serioase in liceu cu Flori de mucigai a lui Arghezi din motive similare). nu am putut niciodata sa mananc o felie de portocala servita de o mana naclaita, care tocmai a comis un act de pura sodomie fructifera.
portocala trebuie tratata cu grija. in primul rand, o spal – de chimicale si de toate mainile necunoscute prin care a trecut inainte sa ajunga la mine. apoi ii tai un capacel in partea cu codita, avand grija, pe cat se poate, sa nu ciuntesc miezul. de la capacel trasez incizii longitudinale nici prea adanci nici prea superficiale, care deseneaza coaja in petale. daca e genul de coaja foarte atasata de interiorul portocalei, revin la capacel si separ usor cu cutitul capetele petalelor. abia apoi le desprind usor, una cate una.
tehnica nu imi apartine, e preluata de la mama. desi o aplic si cand sunt singura, placerea e deplina abia atunci cand stiu ca voi imparti cu cineva portocala si ca acel cineva ma urmareste decojind-o. la fel cum o urmaream eu pe mama cand stateam langa ea pe canapea, asteptand pofticioasa sa desfaca o portocala pentru noi doua. o urmaream cum are grija de mine.
cand aveam vreo 3 ani parintii mei s-au mutat din casa bunicului meu – tata lui tata – intr-un apartament cu doua camere, hotarand ca imi va fi mai bine daca stau cu el, in casa mare, cu curte. o decizie pe care nu regret ca au luat-o, dar care a ciuntit mult din miezul familiei mele. timpul pe care l-am petrecut cu ai mei ca si copil e conturat mai mult de plansete si urlete. din “vizitele” pe care mi le faceau seara tin minte istericalele mele dinainte sa plece. din anul in care am locuit cu ei – cand eram in clasa I – tin minte istericalele prin care ceream sa ma duca inapoi la Bunicu.
nu am apucat sa creez foarte multe amintiri cu ei si cu mine, impreuna. nu am apucat sa creez foarte multe amintiri cu mama si cu mine, impreuna. ii tin minte mirosul mainilor, putin aspre, din vremea cand fuma (s-a lasat la scurt timp inainte sa ma apuc eu). tin minte ca imi facea ou moale, pe care trebuia sa il mananc din coaja cu lingurita. tin minte cum ma statea langa mine pana umpleam pagini intregi cu bastonase si liniute. sau cum a inceput sa invete germana odata cu mine, ca sa ma poata ajuta la teme. cum ma masa cu spirt pe spate cand ma ardeam la plaja (am fost cu ei la mare in fiecare an pana prin clasa a 9-a si cred ca m-am ars de fiecare data).
s-au mutat inapoi in casa in care am copilarit abia cand am plecat la facultate. atunci s-a resetat si relatia mea cu mama, am luat-o intr-un fel de la capat. dar nu am luat-o de la capatul scapat cu ani buni in urma, nu am continuat relatia mama-fiica, tesuta precar pana atunci. ne-am facut mai degraba prietene.
in mare parte din timp cladim la aceasta prietenie telefonic. zilnic. o sun cand am nevoie de sfaturi de menaj, ma suna sa imi povesteasca cum a fost la nu stiu ce chef. ii povestesc ce-am mai scris, ma intreaba daca am mancat ceva. o intreb ce mai face tata. imi zice ce-a mai facut vreo prietena de-a ei. ii spun ca vin acasa, ma intreaba ce sa faca de mancare.
cand ma duc acasa, stam in bucatarie si reluam tot ce s-a intamplat de cand nu ne-am mai vazut, la o cafea, o bere sau un pahar de vin (cred ca ne place sa ne ametim impreuna). in unele dup-amieze ne punem amandoua pe canapeaua pe care dorm cand sunt acasa (camera mea e biroul ei) si ne uitam la televizor. si daca e sezonul prielnic, luam cu noi si un castronel, un cutit si cateva portocale.
locuiesc cu un monstru. cruzimea lui nu cunoaşte limite, înduioşarea îi este complet străină, compasiunea e pentru el chestia aia pe care o simţi când vezi o bucată de prăjitură cu mere fărâmiţată în colţul tăvii (pe care bucată de prăjitură cu mere fărâmiţată se hotărărşte cât ai clipi să o mănânce, ca să îi curme durerea – asta intră cred la categoria milostivenie sau caritate). iar lacrimile, tânguielile şi ifosele mele îl lasă mai rece decât colacul de budă dimineaţa. şi îl iubesc pentru asta, pentru că altfel nu aş fi început să scriu astăzi, 30 octombrie, la 12:43 dimineaţa.
gâdil de câteva zile cu mouse-ul zile tab-ul write, dar nu am reuşit până în seara asta să mă hotărăsc despre ce să fie. pauza e destul de mare, ar trebui să fie de mare senzaţie (fie ea auz sau miros, exclus gust). sau poate să mă joc puţin cu afişajul, să îi dau un aer mai de iarnă. sau mai de altceva. da, găsesc o poză pentru un header nou, ba mai rău, fac o poză pentru un header nou, apoi fac header şi dup-aia scriu. dar mai întâi să fumez o ţigară, ca să mă gândesc cu ce poza. poftim?! – cam aşa au stat şi stat şi stat lucrurile.
în seara asta a trecut geo pe aici (da, ştiu că încep a treia oară) să facă duş pentru că nu are apă caldă acasă. acum, geo şi baie pot însemna, pentru cei care îl cunsoc pe geo, un singur lucru: defecare voluptoasă asociată cu un consum masiv de hârtie igienică. există legende în jurul setei cu care suprapune geo pătrăţelele de hârtie igienică. şi-a pus prosopul pe umăr, şi-a luat la revedere de la noi şi de la bunul simţ şi a intrat. auzul uşii închizându-se ne-a dat fiori. după minute bune de aşteptare, s-a auzit primul tras de apă. hârcâitul periei. nu e bine. al doilea tras de apă. bingo! double flush! with a brush. a ieşit victorios după alte câteva minute bune, mulţumit şi refrişerat. i-am mulţumit în gând (cu jumate de gură, totuşi) pentru tot numărul. voi scrie despre double flush with a brush. după ce pleacă. mâine dimineaţă, că tot rămân singură. eh, poate mâine fac şi poza aia şi scriu dup-aia.
o iniţiativă cu potenţial maxim de dus pe apa sâmbetei. trasă de două ori. până am ajuns, graţie privilegiului de a trăi cu monstrul sus-numit, să răsfoiesc mici meta-eseuri personale despre euri şi scrisurile lor. (nu voi da amănunte din ele, sunt nesigură încă în privinţa publicării anumitor informaţii.) cert e că printre paragrafele acelor oameni care vor să scrie şi vor să încerce să scrie mai bine, mi-am regăsit multe dintre temeri, tertipuri de procrastinare, târşe. şi m-au făcut să vreau să scriu. m-au făcut să vreau să scriu exact aşa cum mă făceau să vreau să scriu gândurile care mă trezeau noaptea, pe când eram la liceu, şi mă făceau să mă scol din pat, să orbecăi până în bucătărie, să mă aşez la masa acoperită cu muşama decolorată şi să scriu lucruri pe care nu le voi înţelege a doua zi. dar care mă făceau să mă simt bine odată ce le dădeam afară.
asta îmi place la gătit, că pot să văd imediat reacţia oamenilor – nu gătesc niciodată numai pentru mine – şi asta mă face să mă simt bine. asta îmi place la făcutul de curăţenie, că pot să văd imediat efectul, că simt că îmi organizez mediul şi asta mă face să mă simt bine. şi asta îmi place la scris, că pot să materializez vocea pe care o aud în tot timpul în care scriu şi că apoi dispare dar îi văd rezultatele. şi asta mă face să mă simt bine.
acum, problema care mi-a dat de furcă de multe ori când a trebuit să scriu ceva, a fost că nu auzeam vocea. în precarul moment flush-double flush-double flush with a brush vocea deja începuse să ruleze. puteam să-i dau drumul. oricât de idioată ar fi fost, era a mea (dar nu mă mândresc cu ea). dar când nu e a mea, când nu reuşesc să interiorizez un subiect, el rămâne la fel de rece ca şi colacul de la budă dimineaţa. vocea tace. noroc că stau cu un monstru a cărui cruzime nu are limite, care nu se lasă impresionat de lacrimile unei crizate şi care mai răcneşte uneori din vârful patului “stai acolo până îţi vine (vocea)!”
powered by: the voice
nu vreau sa ma hazardez in afirmatii meteorologice pripite, dar ma tem ca vine toamna. sau ca n-o sa mai avem parte de coduri meteo care tind torid spre rosu, cel putin. va trebui deci sa schimbam asadar setul de meteo-sensibilitati.
cateva luni bune (daca iti plac asfaltul sfaraind de celsiusi si valurile de sudoare) am avut zi de zi prilej de vaicareala transpirata: ca ne topim, ca ne asfixiem, ca asa nu se mai poate. si ca n-ai ce-i face (desi au fost cateva initiative de a semnala forurile superioare responsabile cu timpul probabil canicular). si pentru ca n-am avut ce-i face, vremea a fost de vina pentru mai tot.
trebuie ca termometrele hohoteau din mercurul clocotit, urmarindu-ne. a picat netul? de la caldura. merge mai bine decat de obicei? probabil de la caldura. nu mi-am auzit ceasul azi dimineata. pai pe caldura asta, te miri? s-a rastit tanti de la ghiseu la mine. sunt 513 grade, va inteleg. a luat foc metroul. doamne, de ce ne pedepsesti asa? era sa lesin ieri dupamasa. bine ca n-ai murit! nu am apucat sa-ti mai scriu. era prea cald. mi s-a tuflit bretonul. cald, frate!
forurile sus-numite nu mai contenesc sa ne puna la incercare. acum cateva zile m-am trezit, pe nepusa masa – doar era dimineata -, dardaind. am dat din colt in colt de dulap plin de maieute si fustite, rascolind dupa hanoracele cele pufoase. se schimba vremea.
alte vremuri, alte probleme. uita-te si tu cum m-am imbracat azi! cu vremea asta nu mai inteleg nimic. cat sunt de ametit. se schimba vremea. ce trista m-am trezit. de la vreme. oare sunt meteosensibila? cu vremea asta, nu m-as mira. imi pocnesc urechile. se schimba vremea. vreau si eu povesti de dragoste. eh, vremea e de vina. mi-e lene. cred ca e de la vreme.
powered by: bloc party – she’s hearing voices
