locuiesc cu un monstru. cruzimea lui nu cunoaşte limite, înduioşarea îi este complet străină, compasiunea e pentru el chestia aia pe care o simţi când vezi o bucată de prăjitură cu mere fărâmiţată în colţul tăvii (pe care bucată de prăjitură cu mere fărâmiţată se hotărărşte cât ai clipi să o mănânce, ca să îi curme durerea – asta intră cred la categoria milostivenie sau caritate). iar lacrimile, tânguielile şi ifosele mele îl lasă mai rece decât colacul de budă dimineaţa. şi îl iubesc pentru asta, pentru că altfel nu aş fi început să scriu astăzi, 30 octombrie, la 12:43 dimineaţa.

gâdil de câteva zile cu mouse-ul zile tab-ul write, dar nu am reuşit până în seara asta să mă hotărăsc despre ce să fie. pauza e destul de mare, ar trebui să fie de mare senzaţie (fie ea auz sau miros, exclus gust). sau poate să mă joc puţin cu afişajul, să îi dau un aer mai de iarnă. sau mai de altceva. da, găsesc o poză pentru un header nou, ba mai rău, fac o poză pentru un header nou, apoi fac header şi dup-aia scriu. dar mai întâi să fumez o ţigară, ca să mă gândesc cu ce poza. poftim?! – cam aşa au stat şi stat şi stat lucrurile.

în seara asta a trecut geo pe aici (da, ştiu că încep a treia oară) să facă duş pentru că nu are apă caldă acasă. acum, geo şi baie pot însemna, pentru cei care îl cunsoc pe geo, un singur lucru: defecare voluptoasă asociată cu un consum masiv de hârtie igienică. există legende în jurul setei cu care suprapune geo pătrăţelele de hârtie igienică. şi-a pus prosopul pe umăr, şi-a luat la revedere de la noi şi de la bunul simţ şi a intrat. auzul uşii închizându-se ne-a dat fiori. după minute bune de aşteptare, s-a auzit primul tras de apă. hârcâitul periei. nu e bine. al doilea tras de apă. bingo! double flush! with a brush. a ieşit victorios după alte câteva minute bune, mulţumit şi refrişerat. i-am mulţumit în gând (cu jumate de gură, totuşi) pentru tot numărul. voi scrie despre double flush with a brush. după ce pleacă. mâine dimineaţă, că tot rămân singură. eh, poate mâine fac şi poza aia şi scriu dup-aia.

o iniţiativă cu potenţial maxim de dus pe apa sâmbetei. trasă de două ori. până am ajuns, graţie privilegiului de a trăi cu monstrul sus-numit, să răsfoiesc mici meta-eseuri personale despre euri şi scrisurile lor. (nu voi da amănunte din ele, sunt nesigură încă în privinţa publicării anumitor informaţii.) cert e că printre paragrafele acelor oameni care vor să scrie şi vor să încerce să scrie mai bine, mi-am regăsit multe dintre temeri, tertipuri de procrastinare, târşe. şi m-au făcut să vreau să scriu. m-au făcut să vreau să scriu exact aşa cum mă făceau să vreau să scriu gândurile care mă trezeau noaptea, pe când eram la liceu, şi mă făceau să mă scol din pat, să orbecăi până în bucătărie, să mă aşez la masa acoperită cu muşama decolorată şi să scriu lucruri pe care nu le voi înţelege a doua zi. dar care mă făceau să mă simt bine odată ce le dădeam afară.

asta îmi place la gătit, că pot să văd imediat reacţia oamenilor – nu gătesc niciodată numai pentru mine – şi asta mă face să mă simt bine. asta îmi place la făcutul de curăţenie, că pot să văd imediat efectul, că simt că îmi organizez mediul şi asta mă face să mă simt bine. şi asta îmi place la scris, că pot să materializez vocea pe care o aud în tot timpul în care scriu şi că apoi dispare dar îi văd rezultatele. şi asta mă face să mă simt bine.

acum, problema care mi-a dat de furcă de multe ori când a trebuit să scriu ceva, a fost că nu auzeam vocea. în precarul moment flush-double flush-double flush with a brush vocea deja începuse să ruleze. puteam să-i dau drumul. oricât de idioată ar fi fost, era a mea (dar nu mă mândresc cu ea). dar când nu e a mea, când nu reuşesc să interiorizez un subiect, el rămâne la fel de rece ca şi colacul de la budă dimineaţa. vocea tace. noroc că stau cu un monstru a cărui cruzime nu are limite, care nu se lasă impresionat de lacrimile unei crizate şi care mai răcneşte uneori din vârful patului “stai acolo până îţi vine (vocea)!”

powered by: the voice