de pe terasa deBufeu. aia din curte de la arte

Dupa cum anuntasem la un moment dat, razboirea surda dar crancena cu anumiti deservitori ai publicului insetat a declansat programul de terase-scouting 2007. Una dintre cele de verificat, de care auzisem din mai multe surse, terasa din curte la arte. Ieri.

Acum, nu stiu altii ce stiu, dar eu una nu stiam exact cate curti pot insemna “curtea de la arte”. Asa ca am luat-o la rost pe cea de pe grivita-flanc cu caminele moxa, pe care, dat fiind ca o stiu ca in palma de pe vremea studentiei, imi era greu sa o cred degraba dozatoare de bere. Si bine am intuit, ca nu era nicio terasa acolo. Ah, era in schimb abandonat – cred, era singur – scheletul de sticla al unui nene, cam cat trebuie sa fi fost greuceanu de mare. Pe care vreau sa il fotografiez negresit.

Asaa, din curtea unu de la arte am fost indrumati spre curtea doi de la arte, respectiv la sculptura. Langa liceul de muzica, pe Dacia. In curtea doi, alt greucean – de data asta de ghips – cu o mina maniata foc, domina imprejurimile pline de buruieni. In fundul curtii, un ansamblu alcatuit din doua placi mari de metal paralele, cu o silueta umana decupata pe mijlocul fiecareia si un tip care facea dus inauntru. Care tip care facea dus se conversa cu alti studenti, probabil, care il priveau cu berea in mana din umbra unui foisor. Nu, nu era foisorul terasa. Dar ne-au zis incotro sa o luam mai departe.

Am gasit-o bine-mersi, langa biserica de la intersectia Grivita cu Dacia si inca o straduta care prefera sa isi pastreze anonimatul, pe care straduta se si afla locatia cu pricina, parte sala de expozitii, parte sali de cursuri, parte curte. In cea cu expozitiile mai fusesem, nu stiam insa de partea de facultate de arte si deci de curtea aferenta. In care, da!, era si terasa.

Vita de vie verde cu semne de roade de o bogatie medie, mesele de lemn albastre, scaune comode, tip regizor, muzica uuhhh, muzica numai buna de molesit la racorica in miezul orasului. jazzy-funky-sweet. De retinut racoarea si muzica. Cu urechile ciulite de emotie – mi se mai intampla cand simt ca e posibil sa fi descoperit o locatie doldora de potential – mergem la bar.

Cam pe aici se rasufla treaba, pentru ca din pacate pe respectiva terasa, careia cred ca ii zice deBufet – conform unei placi de lemn atarnate pe gardul de la intrare, desi mai era una pe care scria hamsterdam peste o pisica burtoasa si paroasa, dar aceea cred ca avea doar scop estetic – se serveste un singur neam de bere.

Nimic neobisnuit, rare sunt deja locantele unde ai de ales intre beri produse sub acoperisuri rivale. La deBufet exclusivitatea este detinuta de Alutus, izvorata taman din Ramnicu Valcea.

Din vasta gamă de beri produse de Alutus, a trebuit să alegem intre Hofbrau calda si Alutus hipoglucidica rece. Desi hipoglucidica mi-a sunat mult prea sanatos – berea inspira suficienta sanatate si fara sa aiba cuvinte din 13 litere pe eticheta – am ales-o, in favoarea celei calde.

Castigatoare la comanda, licoarea a mai atins un record greu de surclasat. Sper. Dupa a doua gura, bauta deja cu sila gratie gustului semi-lipsa full-infect, am inceput sa ragaim (pardon!) ca in povesti. Povestile cu broscoi oracaind pe frunze de nufar, in ritmuri de trezeau toata trupa de pe lac.

Desi raman fara suflare numai cand gandesc Alutus hipoglu.. na, ca iar o patesc, mai zic de ea ca cica ar avea un gust pronuntat de hamei (cu care am o poezica de cand eram mica pe care nu o pot face publica aici pentru ca are “puţă” in ea), identificat initial de silviutz, recunoscut ulterior in damfurile emanate pe cale orala peste masa.

Si ca daca e consumata in cantitati moderate ( 250-500 ml. pe zi – astea erau, doamne iarta-ma, cantitatile moderate?! de cand experimentam in van litraje..) nu perturba metabolizarea glucidelor multumesc frumos, mai ales ca e, vorba vine, imposibil sa bei si al 501-lea mililitru.

In rest bine, trebuie sa mai mergem macar o data să ne fericim si cu celelalte specimene valcene. Cred.

powered by: sublime – right back şi o cola rece rozatoare la stomac