in meniul zilei: muci in fasole. sau cum nu mi-am petrecut eu inca sfarsitul rabdarii

cum ii sade bine unei fiinte pe alocuri emotionale, dar mai mult decat atat, careia nu-i scapa ocazia de a-si modela – pe cat se poate, cel putin- realitatea dupa scenarii proprii, rezultate din imaginea ideala a lumii vs. sine, cu iz puternic estetic, ma atasez de locuri.

imi plac locurile unde simt ca apartin, care imi dau ideea – recurenta, hm, oare am o problema cu asta? – de acasa, poate si mai bine zis, de “al casei”. de cate ori m-am mutat le-am cautat, iar odata ce le-am identificat pe cele cu potential – daca am avut catusi de putin de ales -, mi-am pus in cap sa ma atasez de ele.

sa stie tanti de la non-stop ce tigari fumez, ca prefer painea neagra celei albe, deci sa mi-o propuna din start daca este, ca beau lapte de 1.8%. barmanul sa se duca tinta la frigiderul cu #*%& atunci cand cer o bere. chelnerul sa stie ce aduce la masa, cand vede o mana cu m degete ridicate (sa faca bine sa vada bine, noi suntem aia care au voie sa ezite cand raspund provocarii “cate degete ridicate vezi?”). nu pentru confirmarea importantei mele ca si client fidel, ci pentru confirmarea existentei unei legaturi.

ei bine, se pare ca ei, cei responsabili cu locurile de care imi place mie asa de mult sa ma atasez, nu isi dau seama de norocul care i-a traznit. nu isi dau seama ca sunt fidela, ca n-o sa ma supar daca au o zi mai proasta, daca au diaree sau le-a fatat pisica, in fine, orice ar putea sa le diminueze temporar capacitatea de prestare servicii.

ca voi fi multumita doar prin prisma povestii mele cu spatiul respectiv, atata timp cat nu sunt chiar calcata in picioare. si ca ideea de “calcat in picioare” se dilueaza vertiginos in acest context preponderent roz. eu insist sa tin cu voi! doar sa ma lasati.

or, aici apare buba. ei nu realizeaza ca creatura fidela se sensibilizeaza la fel de repede la cele rele, ca la bune. si efectele sunt mult mai puternice. m-a atins pana la lacrimi de ras replica data de parinti/tutori/apartinatori, sau cum s-or mai cataloga responsabilii cu copilu’: “nu e ca m-ai suparat, doar ca m-ai dezamagit”. intelegeti unde bate?

e situatia datatoare de nevoia de a incinge capul prin lovire de perete, in care ai vrea pur si simplu sa renunti, pe motiv ca nu iti mai convine; fie ca e vorba de pumni impartiti in curtea scolii, tras de par sau tras de sireturi cu un chelner. ai vrea sa-ti introduci nonsalant piciorul, dar nu poti. nu vrei sa poti.*

as vrea sa nu mai fac cumparaturi la magazinul de la colt, as vrea sa nu mai merg la berea de dupa la terasa “la berea de dupa”, as vrea sa nu mai merg la berea de dupa in birtul “la berea de dupa”, as vrea sa nu mai merg la cafeaua de duminica in cafeneaua “la ceafeaua de duminica”. dar ma incapatanez sa o fac.

de ce azi? non-stopul de la colt**

prima specificare: nu locuiesc intr-un cartier per se, cred ca se numeste simplu centru. un aspect destul de neplacut al acestei pozitionari geografice este penuria*** de ofertanti de cele-necesare. m-am pricopsit cu un non-stop pe o raza de cat o fi, nu ma pricep la cuantificari spatiale, cert e ca altul nu e destul de aproape.

a doua nota, la fel de importanta, e ca magazinul se afla la capatul stradutei lui rex. rex e masculul canin al cartierului, amant infocat si tata prolific, prietenul de nadejde al majoritatii vecinilor mei, dar nu al meu. situatie care face si mai dificila crearea povestii de amor “magazinul si eu”. asta e, pe asta trebuie sa-l iubesc.

magazinashul, intins pe o arie care face cam cat trei cabine telefonice – na ca mi-a iesit si estimarea spatiala-, plus dependintele exterioare, recte doua frigidere de bauturi. matronat de doua tantile, una mai tanara si tafnoasa, una mai in varsta si mult mai tafnoasa. va reusi tanara visatoare la loc aprovizionat, loc cu valoare de “magazinul de la coltul meu”, sa le induplece pe cele doua cerberite?

pana mai deunazi, ar fi fost “da”, din colt de gura, ce-i drept. am salutat frumos de fiecare data, desi n-am prea apucat sa ma obisnuiesc cu un raspuns. am fost pe cat se poate de politicoasa, cu insertii umoristice, sa nu iasa prea apretata relatia. am ras cand aveam senzatia ca ele se asteapta sa se rada. deci bun.

pana mai deunazi, pe inserat. in retragere de pe campul muncii, intru intru achizitionarea indispensabilei hartii igienice. nimeresc la tanti cea mai in varsta, mai tafnoasa. cer, nu au, dau sa plec, dau de ceasul enervarii cand aud replica tipata din fundal: “bine ca abia acuma te-ai trezit si tu domnisoara, toata ziua ce-ai facut?”

nu intru in detaliile asociate imediat cu aceasta reactie a lui tanti mai in varsta, mai tafnoas. cert e ca s-a ajuns, inevitabil parca, si din pacate nesurprinzator, la acelasi deznodamant: cum te miros ca esti de-al lor, cum iti aplica una peste ceafa.

dar de fapt despre muzeu era vorba

“la muzeu” este una dintre terasele-raritate din centrul bucurestiului. prelungirea dacia pe stanga – daca pornesti din romana-, la 50 de metri de statia lui 133, in curtea dorsala a muzeului literaturii romane.

raritate pentru ca e cu verde de vita de vie, tufe si copaci, cu pietris zornaitor pe jos in loc de beton plat si agresiv, destul de izolata de fornaitul orasului desi chiar in centrul lui. bere, mici, ciorbita de vacuta, mamaliguta, cafeluta si alte “ute”. raportul calitate/pret mai mult decat satisfacator. daca e sa aducem in calcul si cadrul ambiental, or, trebuie sa o facem, nepretuita.

ni s-a pus pata pe locul ala, il vrem al nostru, insistam. metode de infiltrare si includere a lui in categoria “terasa noastra” multiple si complexe, dezvoltate si perfectionate in timp, nu voi aprofunda. cert e ca ne stiu oamenii de acolo, noi ii stim pe ei.

chelnerii asadar, unii mai veseli, altii mai tristi, unii mai vioi, altii mai tembeli, unii cu auz mai bun, altii cu vedere mai buna. daca ar conta, poate ne-am stradui mai mult sa deslusim sistemul dupa care isi impart mesele (sistem care ne da batai de cap de veri si veri). spun daca ar conta, pentru ca peste ceafa ne-am luat-o cel mai urat intr-una din zielele in care ne servea tanti noastra preferata.

adicatelea ieri. terasiere matinala, dupa festivitatea de inmanare de diplome onorifice studentilor din an terminal REI. beriberi, cafelecafele, micimicimicimici, salata, ape, suculete. trebuie sa mentionez si painepaine, mustarmustar, pentru ca aceste doua produse, din partea casei, sau in fine, prea putin catre deloc bagate in seama in alte locuri, sunt merele padurete ale relatiei noastre cu muzeul.

sa explic. oricat ar fi de stufoasa nota de plata, oricate halbe/sticle ar fi fost golite, oricate scobitori infipte si linse apoi oftand de imbuibare, ei insista sa inghesuie in nota de plata portii peste portii de mustaruri si paini fictive. scandaluri au existat in repetate randuri pe tema – daca merita macar sa definim ca tema ceva care se refera mustar. chestiune de principiu. chestiune de inec al persoanei de etnie rroma la mal.

dar ieri, stoarse pana la os de aplauze si cuvantari de profesori, am zis ca treaca, ce-mi sunt doua, ce-mi sunt sase (6) cosulete de paine. le punem si pe-astea, desi nu justificau intru totul surplusul de 70 de mii din nota de plata. platim. cu bacsis de rahat, ce sa facem daca ne-a sarit tandara, asa pe stransa masa.

si se-ntoarce tanti a noastra, tanti “buna dimineata, fetele mele!”, si strange tanti a noastra, tanti “ce va aduc fetelor, ciuc sa stiti ca nu este”, ultimele doua sticle de pe masa si ne loveste, de sub umbrela verde, de peste pietrisul crantanitor, comentariu. de la tanti a noastra, tanti “fetelor, sa stiti ca se mai lasa si bacsis, adica, la o nota de 740 de mii, trebuie sa fie si bacsisul ceva!”

nu mi-am petrecut cafeaua de duminica intru sensibilizarea lui tanti “bine ca acuma te-ai trezit..”, nici a lui tanti “la o nota de 740 de mii..”, nici a baiatului “vrei sa mai repet o data, daca n-ai inteles?” (citat dintr-un chelner de pe motoare, loc de care incerc sa ma desprind, chiar daca pute a mare, si imi iese din ce in ce mai bine). ar fi absurd.

stiu ca aveti chestiuni mai importante de rezolvat decat ciulitul ochiului la parerile unui client – pentru ca sunt clientul vostru in primul rand, nu al celor care v-au angajat. nici nu este aceasta calea prin care sa va gadil, daca mi-as propune sa o fac. nu e nici macar apel dat pe dupa visin catre altii, sa renunte sa frecventeze respectivele localuri/-tii, respectiv sa devina mai constienti de modul in care sunt serviti.

este strict problema mea cu locurile mele, unde stiu, si ma irita faptul ca stiu, ca voi reveni. din acel masochism, asociat prin excelenta adultului. sau pentru ca vreau nu vreau, unele mi-au devenit “ca acasa”. astea sunt locurile mele, chiar daca vor fi si altele, tot mai multe altele (purcedem in “terasa-scouting”, apropos!).

or, vorba selmei, pacat ca anul asta ne-am tiganit in mai deja. alta data era abia prin iulie, dupa care vine august-u’, cand o raream oricum.

*din astfel de situatii se nasc multe replici de rahat standard, se pare ca traiesc si o revelatie

**nu au habar de pozitionare strategica cei care isi plaseaza magazinul in miez de strada. alo, relocati-va, nu va scrie nimeni de el daca nu e la un colt!

***am reusit sa-l introduc si pe-asta!

powered by: ayo – only you