aici nu mai locuieste nimeni. sau cine mi-a-mpuscat cafeaua

coordonate de acasa. mihai viteazu, casa galbena cu poarta verde, targu mures. teii batrani care flancheaza toata strada si vara miros frumos dupa ploaie. gradinita la 12 case distanta, statuia lui eminescu – “la emi”- sub a carui privire impietrita am povestit, ingerat si fumat verzi si uscate. braseria de unde il luam pe bunicu cand veneam de la scoala si unde a inceput frumoasa poveste de dragoste cu spuma berii – asta s-a tot inchis, deschis, transformat, malformat, nu stiu ce se alege de ea anul asta.

apoi liceul, la 18 case distanta, 3 cimitire pe confesiunea fiecaruia, pe o raza de 500 de metri si unu’ de tequilla. strazile care se preling de pe Platoul Cornesti (motul orasului) cum se scurge sosul de ciocolata pe o melba. capsunile din gradina vecinului, care a vandut casa si in locul carora nu stiu ce s-a plantat, pentru ca noii vecini au ridicat gard de cazemata intre gradinile odata corespondente.

cetatea, cu turnuri pentru fiecare breasla si un balcon de jur imprejurul zidului, pe dinauntru, in ale carui balustrade de lemn ne-am scrijelit numele cu cheia, cand eram mici. si bulevardul.

loc ideal de plimbare, indiferent de timpul probabil si relativ, cu bancute si felinare care iarna coloreaza zapada in portocaliu. cu castani si soldati care fluiera de dupa gardurile garnizoanei dupa domnisoare. si cea mai buna cafea cu inghetata si frisca naturala (din aceea care se face din lapte, nu din tuburi) din lume.

eis caffee adica, la Cafe Bulvar. navaleam in formatiuni tip turma, devalizam fondul de pahare si lingurite (din acelea lungi, de metal, nu plastic capitalist), de se plangeau tantile ca nu le mai ajung daca mai vine cineva. tantile, cum rar mai intalnesti, cele din garda vopsita brunet cu permanent, care ne stiau deja dupa parinti sau bunici chiar.

cu bauturicile la purtator, ne asezam pe banca noastra daca era libera, daca nu, o inselam cu alta. de cum dadea raza de soare pana cadea ultima frunza ametita de toamna, daca se putea, eram acolo. stiam ca ne adunam toti acasa, vorbim seara si stabilim ca dimineata ne vedem la “cofi”.

si na, ca s-a inchis. definitiv!

powered by: the fray – how to save a life