de cate minus-uri e nevoie ca sa dea cu plus la adunare? tema de gandire pusa pe marele ecran de cei ce au dat inspre vizionare little miss sunshine, “fiecare se crede normal” – titlul de pe afisele romanesti. citisem o recenzie despre el, in care se facea referire si la traducerea – fericita de data aceasta, ziceau ei, a titlului – treaba cu care nu sunt neaparat de acord, odata ce l-am vazut. comentariu pozitiv adus unei traduceri de titlu de film, replica din trailer “Everyone just pretend to be normal!” : motivatie tare ca piatra seaca pentru seara de cinema.
adunarea, adunatura mai precis: tatal, fervent sustinator al succesului, ratat in cariera de trainer motivational; mama, cea mai sanatoasa de altfel, exceptand fumatul agresiv pe ascuns; dwayne, baiatul lor, undeva sub 18 ani, cu nietzsche ca guru, intrat de luni bune in lumea necuvantatorilor – juramant de tacere cu termen de expirare la admiterea in air force; olive, fiinta roz de 7 ani, cu ochelari cat jumatate de fata, par lung blond, burtica rotunda si aspiratii de miss; bunicul, incuiat in baie cu heroina pe oglinjoara; fratele mamei, expert in opera lui proust, indragostit fara speranta de un asistent de la facultate, cu un suicid esuat proaspat la activ.
luati toti pe sus de vestea ca olive a fost admisa in concursul de frumusete “miss sunshine”, ingramaditi intr-un minibus vw galben la fel de disfunctional ca si ei, pusi pe drumuri intortocheate catre indepartata california, unde avea sa aiba loc concursul.
ei bine, pe drum se intampla magia, ca doar de-aia e road-movie. daca la inceput membrii familiei apar ca elemente distincte, deraiate fiecare pe aratura asociata campului propriu, ca ingrediente ale unei salate schizofrenice fara sos sa alunece cat de cat, ajung in final sa inchege o plamadeala sinistra pentru gusturile alese de cei amatori de “normal”, dar macar unitara.
umorul, negru-albastrui, da hohote gatuite pana la urma de un nod sincer si cat se poate de firesc in gat (stomac, depinde de cutia de rezonanta a fiecaruia). ras-cu-plans mixate frumos proportional, cat sa se aprinda lumina dupa genericul de final ca sa dezvaluie o sala cu spectatori zambareti dar cu picioarele putin ingreunate.
filmul nu tine neaparat sa dea solutii sau sperante pentru salvarea eu-lui de la ratare. niciunul dintre ei nu apuca sa se agate de medalia de castigator, sunt serviti in final doar sub forma de familie unita, dar incompatibila cu standardele celorlalti. fapt de care sunt si ei constienti dar fata de care manifesta o indolenta adorabila.
<< din “spusele” lui dwayne, baiatul nihilist al familiei. imbracat in majoritatea scenelor intr-un tricou galben* pe care scrie “jesus was wrong”** >>
replicile-invatatura-de-viata sunt usoare si pot cadea usor in bolul de clisee, dar curg lin in contextul sunshiny al povestii.
“Losers are people who are so afraid of not winning, they don’t even try”
ca fiecare e normal in felul lui – aici si nemultumirea mea fata de traducerea in romana a filmului- dar si impacat cu deviatia de la normalul celor care intr-adevar se cred normali, nu e o descoperire epocala dar e spusa frumos.
* galbenul e culoarea-motiv a filmului si a serii, de altfel (poveste lunga, va urma)
** se arata destul de scurt inscriptia de pe tricou in intregime, am ezitat in privinta dezvaluirii ei. merita vazut filmul insa, chiar daca o stii dinainte
ianuarie 11, 2007 la 6:44 pm |
Filmul asta m-a luat pe sus ca un exces de cofeina. A fost atat de bun si de linistitor in aiureala lui incat mi-a imbunatatit intreaga zi. L-am vazut in ziua in care mi-am gasit apartamentul in care stau acum, asa ca s-ar putea spune ca m-a si motivat dupa o serie de refuzuri de la oameni care m-au considerat nepotrivit pentru casa lor.
ianuarie 11, 2007 la 10:03 pm |
stiu ce zici cu energizarea, dupa ce am iesit din cinema am gonit in urmarirea unui tip de la universitate pana pe undeva pe dupa sala palatului, doar pentru ca avea un trandafir galben in mana si voiam sa vedem scena intalnirii cu prietena:)