zic batranii ca dragostea nu se poate cumpara. de acord. the next best thing, care se poate lua insa pe bani- multi, notat (U)- este puterea de a-ti baga bip-ula. de ce? pentru ca poti! U este, desigur, o unitate de masura relativa, ideea e ca trebuie sa lipseasca incrancenarea de a-i inmulti. relaxare, dar nu cu betigase parfumate, nu cu lumanarele si cd cu sunete din natura (absolut stresante, parerea mea), cum ne invata redactorii de life-style.
unul dintre telurile mele* in viata de om-mare: sa imi permit sa mi se rupa.**
am fost aseara la DaKino, mai mult in interes de serviciu si prea putin, dar edificator, pentru propria-mi placere. dupa toata tevatura organizatorica, cocktail-urile. stand deshidratata la coada uriasa de la bar- inca o data: nimic nu e gratis!- l-am cunoscut pe unul dintre acesti detestabili cu U bani in cont.
“vaai doamna, ce pulover lila minunat aveti! l-at tricotat dumneavoastra?” “nu va grabiti domnule, vin imediat deserturile!” “dar va rog, faceti cunostinta cu asistenta mea” “numai paine si vin? ati mancat acasa.”
statea pe marginea salii in care s-a desfasurat imbuibarea cultural-gastronomica si le facea minuturi fripte celor care ajungeau in raza-i de abordare. la vreo 37 de ani fara 6 luni, imbracat normal (!), usor efeminat- poate in cealalta tabara, irelevant-insotit de asistenta personala, foarte simpatica si ea. nascut in bucuresti, facultatea la budapesta, cu rezidenta in jermania, nume unguresc si accent alambicat.
la cat eram de ametita de alergatura de peste zi, n-aveam cum sa nu-i cad “victima”. si-am stat frumusel la coada la beuturi, si-am hahait cat ne-au tinut tinutele decente. el pentru ca isi permitea, eu pentru ca sunt prea departe de acest statut ca sa ma stresez.
stateam la bar, deci n-a fost picior de DaKinofil care sa nu-i treaca tejgheaua. prin filtrare, s-au mai lipit de noi: un villeroy&boch, o luis vitoanca veritabila, un “da-tu-esti-peste-tot-unde-e-alcool” cu carie in dintii din fata si pleata. “pentru ca imi permit” si ruptii. cocktail-uri cu zahar brun si limes strivite- menta se terminase deja-, “rom, vodca?”-”da” si voie buna.
printre fotografii prezenti la eveniment s-a numarat si sefa mea- in cazul ei cu ghilimele, facea poze doar de dragul contractorilor nostri. a surprins grupul vesel pe digital si pe moment m-a surprins si pe mine, cu comentariile-i vis-a-vis de “ce ciudat era”-ul partner de amuzament. ca era imputit de incarcat financiar si-a dat seama, dar sa-i priceapa lejereala ba.
la fel, pun pariu- mi-e usor, oricum n-as avea cum sa platesc daca l-as pierde- ca s-ar mira de un alt amic al meu, arhitect “ingadgetat” pana in panzele albe, cu casa medievala, drujba si cal dar purtand aceeasi pereche de bocanci de prea multi ani, de bautorul de Bucegi cu afacere proprie infloritoare, sau de fraierul cu pata pe tricou, mogul IT. inversunata, fara sa poata sa rada de ce are si de ce nu are, deopotriva.
fita (cu tz) bate umorul. oamenii astia trebuie sa invete sa aiba, intru acumulare lucreaza inca complexe de inferioritate, bine infipte in subconstient. or, cei de la care ar putea lua exemplu sunt, in romania, inca foarte putini.
de aceea **
visez la o mostenire, la un sponsor sau la harta catre capatul curcubeului, doar-doar n-oi fi absorbita de lupta pentru cifrele lipsa din soldul contului (incredere ca voi reusi totusi si fara artificii de genul, exista).
* cei trei b (cine stie, stie, cine nu, sa intrebe)
si altele: florin piersic jere, trendi neglijent 89%-studiat, gabriel cotabita in graba si plin de proces de lepdare de par, jojo, victor hrebenciuc, cum altfel decat mare actor obiect de respect, ministrul culturii pentru speech si “the house is burning”,in regia lui holger ernst. film din care am prins doar ultimele 20 de minute, de oboseala si dor de fotoliu mai mult, dar pe care vreau sa-l vad pe de-a-ntregu’, ca ma roade demersul prin care s-a ajuns la finalul “spulberizant”.
