imi place sa cred ca suntem fiecare un dispozitiv de emisie-receptie, frecventa fiecaruia fiind o determinanta a modului in care interactionam cu toti cei din jur, fie voluntar sau din greseala. se intampla sa ne intelegem inexplicabil de “ca si cum ne-am sti de-o viata” cu oameni pe care abia i-am cunoscut sau dimpotriva, la fel de inexplicabil, sa fim ezitanti in a ne apropia de cineva. si de cele mai multe ori, se confirma faptul ca nu degeaba a barait aparatelul ca iesit din fire. aceasta ar fi functia de “omometru”, care face o prima masuratoare in frecvente a celor cu care intram in contact. lucratura jucausa, el mai are insa si alte functii, despre care nu e nimic scris in instructiunile de folosire, despre care nu stim nimic, dar care pot fi cauza unor intamplari catalogate in genere ca si “bizare”. doua mai proaspete.
in acest moment, am in raza vizuala 9 brichete si 2 cutii de chibrituri. ei bine, intr-o buna zi m-am trezit in miez de bucuresti fara. neapucand sa pun la punct un sistem precis de depozitare pe categorii in buzunarele gentii (era inca relativ noua), mergeam deja de cateva zeci de metri afundata pana la coate in ea. se stie ca e imposibil sa gasesti din prima ce cauti intr-o geanta de “ovariana”(termenul ii apartine lui liviu mihaiu) si ca speranta moare ultima (cu asta nu prea sunt eu de acord, cred ca lenea e mai tare), asa ca dai si cauta! imi ridic la un moment dat ochii si fruntea imbrobonita deja de nervi si vad un nu stiu cat de respectabil domn care se uita in stilul holbat la mine. mai fac cativa pasi si ajung in dreptul lui pe trotuar, ca sa ma intrebe, asa fara introducere: “domnisoara, va doare spatele?” aici incepe sa faca cocoloase intriga. de cand stau in medie 6 ore pe zi in fata monitorului, turceste pe jos cu tastatura intre picioare, mi s-a instalat scarbosenie de junghi in omoplatul stang, de care nu mai scap nicicum. domnul cu piele maslinie si barba de arab, ceas si bratara de aur si accent italienesc mi-a mai zis ca m-a urmarit pe masura ce ma apropiam de el si ca e pacat ca o durere de spate sa imi strice frumusete de aparitie. am incercat sa il conving ca tinuta mea nu are nicio problema, ca de fapt cautam in geanta o bricheta, el tot pe-a lui: ca am o problema cu spatele. pana la urma am cedat, am mai mentionat o data ca nu asa merg eu de regula, ca eram pe cale sa fiu absorbita de geanta si ca da! ma sfasie un nenorocit de junghi de-mi vine sa ma strang de gat. nu stiu daca o fi priceput “junghi”, in tot cazul m-a mai inrebat daca nu vreau sa lucrez la firma lui, sa prezint adicatelea creme si pastile de plante “anti-grasimea”. “nu, nu lucrez niciunde, caut inca, dar nu cred ca mi s-ar potrivi.” “bine, dar vezi sa faca ceva cu spatele!”
ies azi sa achizitionez articole indispensabile supravietuirii. pe drum am acostat o merdenea, pe care am savurat-o pe o bordura, in fata unui magazin in care urma sa intru. am sprijinit ceva vreme bordura aia, ca bunatatea era proaspat scoasa din cuptor si ardea aprig la limba. trece un alt domn, care probabil ca sa o amuze pe domnisoara ce-l tinea de brat, imi trazneste alta: “mananci, tot mananci si tot nu ti-e foame!”. atat! in timp ce ii urmaream cum se indeparteaza, el in trening ea in blugi cu multe cusaturi si parul strans in coada scuturandu-se de ras, mi-am dat seama ca de doua zile mananc de plictiseala, de nervi, de bucurie, dar mai les de draci ca nu am ce manca.
as mai zice una cu o vanzatoare care in tot timpul cat i-am scotocit rafturile in subordine a tacut ca pestele. asta dupa ce fusesem in aceeasi zi asaltata de multe altele care au incercat din rasputeri si vorbe dulci sa-mi bage tot felul de ghidusii in cos. eram atat de hotarata sa cumpar ceva de la ea din magazin dar atat de nehotarata in privinta lui “pe care”, incat nu stiu care a fost mai puternica: groaza ca ar fi putut oricand sa inceapa sesiunea de intrebari si sfaturi sau iritarea ca nu isi face treaba de vanzatoare. care s-a dovedit a fi chiar simpatica odata ce m-am hotarat eu in privinta obiectului si am spart linistea sinistra din magazin. poate fi vorba insa de sindromul “clientul nostru, de s-ar cara odata!”.
